Rezumat: În 2017, competenţele civice au fost puse în centrul politicilor curriculare din România, odată cu aprobarea Profilului absolventului şi dezvoltarea unui nou curriculum pentru disciplina Educaţie socială pentru clasele V-VIII. Cinci ani mai târziu, studiul internaţional privind educaţia civică şi pentru cetăţenie (ICCS 2022) ne arată că noile politici curriculare sunt aplicate neuniform, o parte dintre profesori se simt nesiguri să predea anumite teme civice, iar o proporţie importantă a elevilor români de clasa a VIII-a sunt insuficient pregătiţi pentru a îşi îndeplini rolul de cetăţeni activi, nu îşi doresc să se implice politic şi/ sau au concepţii discriminatorii faţă de femei. Aceste rezultate dezvăluie impactul limitat al schimbărilor curriculare din 2016-2017, însă nu pot fi atribuite exclusiv acestora. Îmbunătăţirea poziţiei educaţiei civice în curriculumul naţional şi inovaţiile aduse de noile programe nu au fost susţinute prin pregătirea de specialitate a diversităţii profesorilor care predau această disciplină. Aplicarea neuniformă a curriculumului şi nesiguranţa anumitor profesori ne sugerează că e posibil ca politicile şi practicile de încadrare a personalului didactic să limiteze potenţialul inovaţiilor curriculare şi să menţină disciplina într-o poziţie marginală. În plus, analiza noastră arată că nu există o anumită formă a educaţiei civice care să se asocieze semnificativ sau mai puternic atât cu cunoştinţele cât şi cu atitudinile sau intenţiile civice. Dezvoltarea civică a elevilor este rezultatul interacţiunii dintre diverse forme de educaţie civică în context şcolar şi extraşcolar, fiecare având contribuţia sa importantă şi unică.

Cuvinte-cheie: cetăţenie democratică, competenţe civice, educaţie civică, Educaţie socială, ICCS 2022

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Integrat în direcţiile de cercetare recentă (Armstrong-Heimsoth et al., 2021; García-Alba et al., 2021, 2022; Gerber & Sinha, 2025), studiul nostru continua preocupările de lungă durată cu privire la abilităţile de viaţă la vârsta adultă (Eftimie & Mărgăriţoiu, 2017). Acest studiu investighează interrelaţiile dintre integrarea şcolară şi profesională, planificarea vocaţională şi educaţională, gestionarea financiară şi a gospodăriei şi abilităţile de viaţă cotidiană în rândul studentelor din domeniul Ştiinţele Educaţiei. Folosind un design transversal, au fost colectate date cantitative de la 50 de studente, cu vârste cuprinse între 20 şi 48 de ani, prin intermediul Casey Life Skills Assessment (Casey, 2000). Datele au fost analizate utilizând software-ul Jamovi. Rezultatele indică o corelaţie moderată, semnificativă din punct de vedere statistic, între integrarea şcolară şi profesională şi planificarea şcolară şi vocaţională (r = 0.378, p = 0.007), sugerând că studenţii care se simt mai integraţi în mediul academic şi profesional sunt mai predispuşi să se angajeze într-o planificare academică profesională eficientă. În mod similar, s-a constatat o corelaţie moderată semnificativă între integrarea şcolară şi profesională şi gestionarea financiară şi a activităţilor casnice (r = 0.370, p = 0.008), indicând o legătură potenţială între integrarea percepută şi dezvoltarea competenţelor funcţionale şi a autonomiei în gestionarea responsabilităţilor financiare şi domestice. În schimb, abilităţile de viaţă cotidiană nu au prezentat o corelaţie semnificativă cu niciuna dintre celelalte variabile examinate (de exemplu, gestionarea financiară şi a gospodăriei şi planificarea profesională). Aceste constatări sugerează influenţa potenţială a unor factori suplimentari, neexaminaţi, care ar putea explica modelele observate. În ansamblu, rezultatele oferă o bază preliminară pentru dezvoltarea unor intervenţii bazate pe dovezi, menite să îmbunătăţească integrarea şi autonomia studenţilor în viaţa adultă prin dezvoltarea integrată a competenţelor academice şi financiare.

Cuvinte-cheie: abilităţi de viaţă, gestionarea banilor şi a activităţilor gospodăreşti, planificarea şcolară şi vocaţională, studente, viaţa şcolară şi profesională

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Inegalităţile şcolare îşi au adesea originea în primii ani de viaţă, afectând în special copiii din medii defavorizate sau cu cerinţe educaţionale speciale. Educaţia preşcolară de calitate este recunoscută la nivel internaţional ca o soluţie eficientă pentru reducerea acestor disparităţi, cu impact pozitiv asupra rezultatelor educaţionale, integrării sociale şi mobilităţii economice. În România, programe precum „Fiecare Copil în Grădiniţă” şi grădiniţele estivale au contribuit la creşterea accesului copiilor vulnerabili la educaţie timpurie. Iniţiativele de incluziune a copiilor cu CES au vizat adaptarea mediului educaţional şi formarea cadrelor didactice. Exemplele internaţionale, precum Head Start (SUA), écoles maternelles (Franţa) sau programele Perry şi Abecedarian, confirmă eficienţa intervenţiei timpurii, mai ales când este integrată cu sprijin pentru familie şi comunitate. Concluzia este clară: echitatea în educaţie începe la grădiniţă. Pentru a reduce inegalităţile, este esenţială extinderea accesului, asigurarea calităţii şi susţinerea incluziunii prin politici intersectoriale bine finanţate şi monitorizate.

Cuvinte-cheie: copii vulnerabili, educaţie preşcolară, incluziune, inegalităţi şcolare, intervenţie timpurie

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În procesul complex de învăţare a rolului de cadru didactic, interacţiunile pe care viitorii profesori le-au avut de-a lungul vieţii cu alte cadre didactice au o influenţă profundă asupra felului în care studenţii înscrişi la programele de formare psihopedagogică îşi construiesc propria identitate profesională. Această cercetare explorează interacţiunile semnificative şi modelele de rol ale studenţilor aflaţi în ultima etapă a formării pentru cariera didactică de la 14 specializări masterale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Designul cercetării este calitativ, de tip grounded theory, şi se bazează pe analiza realizată pe parcursul ultimilor 5 ani a eseurilor autobiografice realizate de către 204 studenţi aflaţi în anul 2 de masterat, înscrişi la Nivelul 2 de formare psihopedagogică din cadrul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic. Analiza tematică şi comparativă a eseurilor autobiografice ale viitorilor profesori arată că aceştia au ales evidenţierea acelor interacţiuni didactice care întăresc idealul profesional la care se raportează în construirea propriei imagini de sine profesionale: oferirea de suport, încurajare şi încredere în capacităţile elevului, manifestarea pasiunii pentru predare, folosirea unei abordări centrate pe elev sunt câteva dintre categoriile principale de trăsături ale profesorilor care au influenţat viitorii profesori în alegerea unei cariere didactice.

Cuvinte-cheie: formare psihopedagogică, modele de rol, naraţiuni autobiografice, socializare anticipativă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Actul reflecţiei a devenit subiectul unei atenţii academice tot mai mari, cercetătorii explorând diferitele sale dimensiuni şi implicaţii. Din acest motiv, prezentul studiu a investigat perspectivele cadrelor didactice în formare privind utilizarea jurnalului reflexiv în timpul stagiului final de practică pedagogică, desfăşurat pe durata unui semestru, în cadrul unui program de formare a profesorilor. Studiul s-a concentrat asupra modului în care aceştia înţeleg scopul jurnalului reflexiv şi asupra nivelului de reflecţie manifestat în intrările în jurnal. Utilizând o abordare fenomenologică, cercetarea s-a bazat pe două surse de date: jurnalele reflexive şi trei focus grupuri cu 16 cadre didactice în formare. Rezultatele arată că majoritatea participanţilor au perceput iniţial jurnalul drept un instrument util pentru înţelegerea practicilor de predare, luarea deciziilor şi realizarea conexiunilor dintre teorie şi practică. Ei au raportat că acesta le-a consolidat auto-reflecţia, a evidenţiat domeniile care necesită îmbunătăţire şi a sprijinit dezvoltarea identităţii lor profesionale. Cu toate acestea, au fost identificate şi unele provocări. Unele cadre didactice în formare au manifestat o lipsă de încredere în abilităţile lor reflexive şi au subliniat nevoia unor orientări şi unui mentorat mai clare. Alţii au considerat activitatea de jurnalizare repetitivă, consumatoare de timp sau împovărătoare, mai ales în contextul solicitărilor academice din ultimul an de studiu. Analiza realizată prin intermediul cadrului 5R a arătat că majoritatea însemnărilor s-au situat la nivelurile Responding şi Relating, indicând reflecţii predominant descriptive, cu profunzime analitică limitată. Doar un număr redus a demonstrat raţionamente de nivel superior sau reconstrucţie. Aceste constatări sugerează că jurnalizarea reflexivă, de una singură, poate fi insuficientă pentru a cultiva competenţe reflexive profunde, în lipsa unei instruiri explicite, a modelării şi a unui sprijin structurat. Consolidarea practicii reflexive în formarea iniţială a profesorilor necesită cadre conceptuale mai clare, activităţi ghidate şi feedback constructiv care să îi ajute pe viitorii profesori să îşi examineze critic presupunerile şi să crească profesional.

Cuvinte-cheie: abordare fenomenologică, cadre didactice în formare, formarea profesorilor, jurnal reflexiv, practică reflexivă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Paradigma educaţională a învăţării experienţiale, fundamentată teoretico-metodologic de John Dewey şi David Kolb, promovează experienţa directă ca fundament al proceselor cognitive şi formative, propunând o metodologie didactică centrată pe participarea activă a elevului în construirea propriului parcurs de învăţare. Centrul pentru Învăţare Experienţială de la Universitatea din Leuven (Expertisecentrum voor Ervaringsgericht Onderwijs CEGO), coordonat de Ferre Laevers, a elaborat un model teoretic-aplicativ care poziţionează starea de bine emoţională şi implicarea elevilor ca indicatori fundamentali ai calităţii mediului educaţional. Această perspectivă conceptualizează procesul instructiv-educativ prin prisma a şapte factori de implicare (climatul emoţional pozitiv, învăţarea împreună, apropierea de realitate, activitatea mentală intensă, expresia, iniţiativa elevilor şi strategiilor didactice în diverse contexte curriculare, folosit şi pentru prezentul studiu. Cercetarea analizează impactul strategiilor didactice interactive bazate pe învăţarea experienţială asupra implicării elevilor de gimnaziu de la o şcoală privată din Timişoara care promovează abordarea CEGO, folosind un protocol de analiză dezvoltat de Centrul pentru Învăţare Experienţială de la Universitatea din Leuven. Printr-o abordare cvasi-experimentală, desfăşurată în anul şcolar 2024-2025, s-a măsurat implicarea a 36 de elevi, utilizând scala Leuven. Prin măsurători pre- şi post-intervenţie, aplicarea sistematică a strategiilor experienţiale specifice fiecărui factor de implicare, rezultatele evidenţiază o creştere semnificativă a scorurilor de implicare: de la 47,2% elevi cu scor maxim în octombrie 2024 la 66,7% în mai 2025. Se confirmă astfel eficienţa strategiilor experienţiale, descrise în lucrarea de faţă, în stimularea motivaţiei intrinseci şi participării active a elevilor, respectiv potenţialul transformativ al învăţării experienţiale pentru didactica istoriei, facilitând tranziţia de la memorarea factuală la înţelegerea proceselor istorice complexe şi dezvoltarea gândirii critice contextualizate.

Cuvinte-cheie: design experimental, didactica istoriei, factorii implicării, învăţare experienţială

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În ultimii ani, micro-certificările au devenit una dintre cele mai semnificative inovaţii din învăţământul superior european, răspunzând cererii tot mai mari pentru învăţare flexibilă, formare continuă pe tot parcursul vieţii şi legături mai puternice între universităţi, piaţa muncii şi nevoile societale. Înţelegerea modului în care aceste noi formate educaţionale sunt implementate este esenţială pentru avansarea transformărilor educaţionale şi a dezvoltării durabile. Acest studiu analizează modul în care cele 65 de Alianţe Europene de Universităţi integrează micro-certificările pentru a creşte flexibilitatea curriculară, angajabilitatea şi sustenabilitatea în învăţământul superior, explorând în acelaşi timp alinierea acestora la Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) 4 şi 8 şi abordând provocările privind recunoaşterea, guvernanţa şi coerenţa politicilor. O analiză comparativă este realizată prin analiza documentelor şi cartografierea sistematică a cadrelor instituţionale, modelelor şi priorităţilor strategice. O matrice de evaluare structurată analizează adoptarea micro-certificărilor prin intermediul parcursurilor modulare de învăţare, recunoaşterii interinstituţi ona le şi integrării acestora pe piaţa muncii în cadrul alianţelor. Micro-certificările sunt aici pentru a rămâne şi sunt tot mai mult integrate în abordările strategice şi educaţionale ale alianţelor. Ele joacă un rol semnificativ în învăţarea pe tot parcursul vieţii, mobilitatea studenţilor şi adaptabilitatea forţei de muncă, însă implementarea se confruntă încă cu provocări din cauza nealinierii reglementărilor, a lacunelor în asigurarea calităţii şi a scepticismului angajatorilor. Studiul se bazează pe documente şi informaţii disponibile public într-un interval de timp specific, care pot să nu surprindă cele mai recente evoluţii instituţionale. Rezultatele obţinute arată că micro-certificările reprezintă o prioritate tot mai prezentă în strategiile şi iniţiativele Alianţelor Europene de Universităţi, acestea fiind integrate într-o varietate de forme şi abordări instituţionale. Un punct forte al studiului este faptul că reprezintă una dintre primele analize comparative asupra tuturor celor 65 de alianţe, oferind o imagine de ansamblu asupra modului în care micro-certificările sunt conceptualizate şi implementate, precum şi o foaie de parcurs strategică pentru inovarea instituţională şi a politicilor în cadrul Spaţiului European al Învăţământului Superior (SEÎS). Totuşi, standardizarea şi recunoaşterea transfrontalieră rămân provocări esenţiale, la fel ca şi dependenţa de documente publice disponibile într-un interval de timp specific, ceea ce limitează surprinderea celor mai recente evoluţii. Cercetările viitoare ar trebui să integreze date empirice de la lideri instituţionali, factori de decizie şi angajatori pentru a evalua adoptarea şi impactul pe termen lung, precum şi să investigheze modul în care micro-certificările pot extinde accesul la educaţie şi pot sprijini tranziţiile digitale şi cele spre sustenabilitate.

Cuvinte-cheie: Alianţe Europene de Universităţi, educaţie transnaţională, învăţământ superior, micro-certificări, obiective de dezvoltare durabilă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol urmăreşte evoluţia „oamenilor de ştiinţă vizibili” de-a lungul istoriei României şi analizează modul în care aceste figuri au modelat şi au fost modelate de relaţiile în schimbare dintre ştiinţă, societate şi educaţie. Bazându-se pe analiză istorică, literatură de specialitate în comunicarea ştiinţei şi teorii pedagogice, lucrarea identifică oamenii de ştiinţă vizibili în contexte globale, pentru ca ulterior să se concentreze pe traiectoria particulară a României din secolul al douăzecilea până în prezent. Articolul urmăreşte cum propaganda din perioada comunistă a instrumentalizat ştiinţa pentru a legitima ideologia, generând o neîncredere care încă influenţează atitudinile faţă de carierele STEM. Reformele de după 1989, deşi au demontat controlul ideologic explicit, au păstrat în mare măsură pedagogiile centrate pe prelegere, care descurajează învăţarea dialogică şi implicarea publică. Schiţele de caz ale unor exemple româneşti pre- şi postcomuniste (de exemplu, Grigore Moisil, Solomon Marcus, Magda Stavinschi, Cristian Presură) ilustrează rolul catalitic pe care oamenii de ştiinţă vizibili îl pot juca în inspirarea tinerilor şi în normalizarea interacţiunii bidirecţionale dintre ştiinţă şi societate. Integrând aceste perspective, lucrarea susţine că sporirea vizibilităţii şi a implicării cercetătorilor aflaţi la început de carieră poate schimba normele sociale, poate stimula interesul tinerilor pentru domeniile STEM, poate lărgi baza de profesori calificaţi şi poate consolida deliberarea democratică pe teme legate de ştiinţă.

Cuvinte-cheie: comunicarea ştiinţei, educaţie STEM, oameni de ştiinţă vizibili, ştiinţa în slujba propagandei comuniste

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Pe fondul influenţei exercitate de tendinţele vestimentare promovate în mediul online şi al utilizării tot mai frecvente a reţelelor sociale, literatura de specialitate atrage atenţia că bullyingul centrat pe modă şi aspect este printre cele mai răspândite forme de agresiune la preadolescenţi şi are efecte durabile asupra sănătăţii mentale şi incluziunii. În România, literatura este lacunară, cele mai detaliate date arătând că aspectul fizic este primul motiv de hărţuire între elevii români iar stilul vestimentar reprezintă un pretext important pentru agresori. Studiul de faţă investighează răspândirea fenomenului de fashion bullying (tachinări, excludere sau agresiune legate de haine şi aspect) în ciclul gimnazial, în funcţie de prezenţa sau absenţa uniformei şcolare, încercând să răspundă astfel nevoii de studii empirice pentru a susţine cu date dezbaterile legate de codurile vestimentare în şcoli. Designul comparativ a vizat două şcoli urbane – una cu uniformă obligatorie, alta fără – şi a utilizat o metodologie mixtă pentru un eşantion de 80 de elevi şi 20 de cadre didactice. Conform rezultatelor, în şcoala cu uniformă obligatorie frecvenţa comportamentelor de tip fashion bullying şi presiunea socială legată de haine sunt semnificativ mai scăzute. Elevii şi profesorii asociază uniforma cu reducerea diferenţelor socio-economice şi creşterea incluziunii. În acord cu literatura internaţională, datele noastre sugerează că uniforma poate atenua presiunea identitar-vestimentară, dar efectul optim depinde de abordarea la nivelul şcolii ca întreg (reguli clare şi flexibile, educaţie media şi social-emoţională, participarea elevilor la definirea codului vestimentar).

Cuvinte-cheie: bullying legat de aspect, cod vestimentar şcolar, fashion bullying, incluziune şcolară, uniformă şcolară

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Examenele cu miză mare precum bacalaureatul reprezintă momente critice în parcursurile academice, personale şi profesionale ale elevilor, însă, în prezent, pregătirea şi evaluarea examinării eşuează adesea în a furniza sugestii de ameliorare. Platformele digitale de învăţare şi evaluare sunt capabile astăzi să surprindă date complexe despre comportamentul în examen, precum timpii de răspuns şi tiparele de revizuire a răspunsurilor, oferind perspective care depăşesc analizele tradiţionale. Cu toate acestea, practicile existente se concentrează de obicei asupra aspectelor izolate ale procesului de examinare, fără a valorifica încă integrarea posibilităţilor oferite de inteligenţa artificială (IA) în fazele de pregătire, implementare şi analiză post-examen. Această lucrare propune un cadru pentru etapele evaluării care ia în considerare posibilităţile IA. Acesta conectează trei faze critice – APIA (Assessment Preparation, Implementation, and Analysis), operând pe trei dimensiuni: processual (distinge pregătirea, implementarea şi analiza), părţile interesate (cartografiază rolurile, de la elevi la factorii de decizie) şi cognitiv-taxonomic (aliniază posibilităţile IA cu nivelurile taxonomiei lui Bloom). Prima fază valorifică IA pentru pregătirea personalizată a elevilor prin sisteme de învăţare adaptivă. A doua fază utilizează modelarea predictivă folosind date longitudinale pentru a permite intervenţii proactive la nivel individual, instituţional şi sistemic. A treia fază transformă rezultatele examenelor în informaţie utilă pentru dezvoltarea curriculumului, pentru formarea cadrelor didactice şi pentru ameliorarea politicilor educaţionale. Modelul APIA îmbunătăţit prin apelul la IA prioritizează coerenţa pedagogică, abordând provocările de implementare prin definirea explicită a rolurilor părţilor interesate şi alinierea cognitiv-taxonomică care previne gruparea IA doar la nivelul de bază sau avansat, neglijând capacităţile cognitive de nivel intermediar. Acesta reprezintă o primă încercare de a construi o punte între diverse aplicaţii izolate ale IA şi ameliorarea educaţională care necesită o abordare holistică, oferind practicienilor o perspectivă structurată pentru integrarea sistematică a IA în contexte de evaluare.

Cuvinte-cheie: bacalaureat, educaţie bazată pe dovezi, examene cu miză mare, inteligenţa artificială în educaţie, pedagogie digital

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Competenţele socio-emoţionale reprezintă un subiect din ce în ce mai investigat în contextul educaţional actual, ceea ce a determinat dezvoltarea de numeroase programe de învăţare socio-emoţională (Social Emotional Learning – SEL), prin intermediul cărora se pot dezvolta abilităţi, atitudini şi valori necesare dobândirii acestor competenţe socio-emoţionale. Acest studiu şi-a propus să sintetizeze caracteristicile (metode, tehnici şi activităţi) esenţiale ale programelor SEL construite pe baza modelului CASEL şi utilizate în cazul elevilor de gimnaziu pentru îmbunătăţirea acestor abilităţi. Modelul CASEL vizează cinci arii de competenţă: conştientizarea de sine, auto-gestionarea, conştientizarea socială, gestionarea relaţiilor cu ceilalţi şi luarea deciziilor în mod responsabil, şi este considerat ca fiind cel mai reprezentativ pentru proiectarea acestui tip de programe. Bazele explorate au fost ERIC, ProQuest şi Google Scholar, iar în urma căutării sistematice au fost identificate 1897 de articole publicate în intervalul 2010 – 2024 şi indexate în cele trei baze de date. După verificarea criteriilor de includere, sinteza cantitativă a cuprins un număr final de 25 de articole. Analiza a identificat o varietate de metode, tehnici şi tipuri de activităţi folosite în programele SEL, cum ar fi mindfulness, intervenţii bazate pe tehnologie (realitate virtuală), experimente comportamentale sau arte (meloterapie, Teatru Forum). Cele mai bune rezultate, însă, în ceea ce priveşte dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale par să fie obţinute prin intermediul programelor bazate pe metode şi tehnici din domeniul artelor (de exemplu, Teatru Forum).

Cuvinte-cheie: competenţe socio-emoţionale, învăţământ gimnazial, programe de învăţare socio-emoţională.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În perioada pandemică, dinamica relaţiilor interpersonale între elevi, respective între elevi şi profesori a suferit o transformare semnificativă, cauzată de restricţiile impuse, de măsurile de distanţare socială şi de învăţarea prin intermediul tehnologiei. În acel context, dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale a reprezentat o prioritate în formarea elevilor, pe lângă asigurarea continuităţii procesului educaţional. Fundamentat pe paradigma învăţării colaborative, programul propus a urmărit dezvoltarea acestor competenţe în context pandemic. În plus, a fost analizat şi rolul pe care îl au profesorii în privinţa îmbunătăţirii relaţiilor interpersonale între elevi şi în prevenirea comportamentelor negative. Acest demers cvasi-experimental, cu măsurători iniţiale şi finale, a fost implementat în perioada octombrie 2021 – mai 2022, pe un grup de 30 de elevi de clasa a IV-a şi a vizat, în principal, sprijinirea elevilor în a se adapta la realităţile educaţionale şi sociale impuse de pandemie. Analiza detaliată a acestor date, realizată la un interval de 3 ani de la colectare, este justificată de decizia de a le valorifica într-un studiu academic mai amplu. De asemenea, s-a dorit identificarea unor practice privind educaţia socio-emoţională a elevilor în contexte atipice care pot fi transferate în situaţii similare viitoare, asigurând rezilienţa procesului educaţional. Pornind de la teoriile inteligenţei emoţionale formulate de Goleman şi teoriile învăţării sociale ale lui Bandura, au fost gândite şi aplicate diferite tehnici destinate exersării capacităţii de auto-cunoaştere, intercunoaştere şi interrelaţionare, precum jocuri de rol, cercuri de discuţie şi metode de feedback colectiv. Programul a avut ca obiectiv principal sprijinirea elevilor în adaptarea la noile realităţi educaţionale şi sociale, dar a urmărit şi consolidarea unei dinamici de grup sănătoase, bazate pe empatie şi sprijin colegial. Instrumentele utilizate pentru evaluarea dinamicii de grup au inclus sociograme şi teste sociometrice. Rezultatele acestui cvasi-experiment pedagogic au arătat o creştere a indicelui coeziunii de grup între faza iniţială şi faza finală a acestuia (C_gri = 0,036, faţă de C_grf = 0,062), reflectată într-o mai bună colaborare în activităţile de grup şi o îmbunătăţire a climatului şcolar. Implicarea cadrului didactic ca facilitator al schimbării a demonstrat că profesorii au un rol important în dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale ale elevilor şi în îmbunătăţirea dinamicii de grup, chiar şi în condiţii de interacţiune socială limitată.

Cuvinte-cheie: competenţă socio-emoţională, dinamica de grup, relaţii interpersonale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Gândirea computaţională este un proces cognitiv structurat, centrat pe decompoziţie, recunoaşterea tiparelor şi elaborarea de algoritmi, utilizat pentru a aborda probleme într-un mod logic şi organizat. Aceasta oferă un cadru essential pentru dezvoltarea gândirii critice şi a competenţelor interdisciplinare, sprijinind totodată îmbunătăţirea abilităţilor sociale şi emoţionale ale copiilor prin activităţi care promovează colaborarea şi reflecţia.

În acest context, proiectul Computational Thinking in Enhancing Primary Students’ Social-Emotional Learning Skills a dezvoltat o metodologie pentru rezolvarea problemelor de natură socio-emoţională întâlnite frecvent în clasele primare.

Rezultatele proiectului includ un curriculum adaptat pentru clasele primare, în special pentru clasa a IV-a, alături de un ghid dedicat profesorilor şi poveşti digitale menite să le ofere elevilor contexte de conştientizare a unor evenimente care pot influenţa dezvoltarea lor socio-emoţională. Aplicarea practică este facilitată de caietul de activităţi, cu exemple detaliate care explică metodologia de lucru şi interpretarea situaţiilor critice din poveştile digitale.

Articolul include rezultatele obţinute în urma implementării pilot a metodologiei proiectului în cadrul Şcolii nr. 1 Buftea din judeţul Ilfov. De asemenea, lucrarea prezintă un exemplu de metodologie de lucru şi interpretare a situaţiilor critice din poveştile digitale prin metoda gândirii computaţionale – un model complet, care poate fi replicat într-un context educaţional similar.

Cuvinte-cheie: ciclu primar, gândire computaţională, învăţare socio-emoţională, pilotare, poveşti digitale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Educaţia incluzivă promovează învăţarea echitabilă pentru toţi elevii (Ainscow et al., 2006; UNESCO, 2009), făcând tranziţia de la sisteme segregate la sisteme integrate ghidate de politicile internaţionale. Formarea eficientă a cadrelor didactice este esenţială, iar programele de formare îmbunătăţesc competenţele şi atitudinile educatorilor faţă de incluziune, deşi este nevoie de sprijin continuu pentru un impact susţinut (Burke & Sutherland, 2004). Aceasă schimbare reflect o schimbare mai amplă a valorilor şcolare, acordând prioritate diversităţii, echităţii şi justiţiei sociale. Şcolile cu culturi incluzive pun accentul pe respect şi colaborare, vitale pentru o implementare cu succes (Avramidis & Norwich, 2002; Forlin et al., 2008). Programele de formare ajută la încorporarea acestor valori în practicile şcolare, promovând un angajament colectiv faţă de incluziune. Rezultatele pozitive durabile depind de dezvoltarea profesională continuă şi de integrarea principiilor incluzive în practicile zilnice (Sharma, 2018). Acest studio explorează impactul unui program de formare axat pe promovarea valorilor educaţiei incluzive în rândul educatorilor. Formarea a fost oferită în cadrul proiectului Erasmus „Co-Creating inclusive school communities” (Proiect nr. 2021-1-LI01-KA220-SCH-000027667). Obiectivul principal este de a evalua eficacitatea acestei iniţiative în ceea ce priveşte îmbunătăţirea înţelegerii şi angajamentului profesorilor faţă de incluziune. Pentru a realiza acest lucru, au fost realizate interviuri cu educatorii participanţi pentru a colecta informaţii despre experienţele lor şi rezultatele învăţării în urma formării. Interviurile au urmărit să identifice principalele concluzii, inclusiv noile cunoştinţe şi perspective dobândite, în special în ceea ce priveşte integrarea copiilor din medii diverse în mediul şcolar. Constatările noastre indică faptul că participanţii nu numai că au dobândit noi perspective cu privire la practicile incluzive, dar au dezvoltat şi o apreciere mai profundă a valorii intrinseci a integrării tuturor elevilor în comunitatea şcolară. Acest studiu subliniază importanţa dezvoltării profesionale continue în promovarea mediilor educaţionale incluzive şi reflectă asupra valorilor în schimbare din şcoli care susţin acest ideal.

Cuvinte-cheie: dezvoltare profesională, educaţie incluzivă, formarea profesorilor, integrare şcolară, valori educaţionale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Tranziţia de la liceu la universitate prezintă provocări semnificative, în special în ceea ce priveşte adaptarea la noile aşteptări academice şi paradigmele de cunoaştere utilizate. Această schimbare duce la dificultăţi în gestionarea noilor cerinţe academice. Deşi este un aspect important, experienţa trăită a acestei tranziţii rămâne insuficient cercetată, în special în privinţa modului în care studenţii gestionează diferitele forme de cunoaştere. Acest studiu calitativ explorator investighează perspectivele studenţilor din primul an de facultate cu privire la tipurile de cunoaştere întâlnite în timpul tranziţiei la universitate. Scopul este de a conceptualiza tranziţia ca o experienţă trăită şi de a înţelege rolul cunoaşterii în formarea competenţelor necesare pentru succes. Datele au fost colectate printr-un chestionar online compus din cinci întrebări deschise, administrat între noiembrie şi decembrie 2023 la 437 de studenţi de anul întâi din domeniul ştiinţelor sociale de la Universitatea din Bucureşti. Prin analiza tematică reflexivă, au rezultat trei teme principale: (1) gestionarea cunoaşterii şi strategiile de învăţare, (2) valoarea şi utilitatea cunoaşterii şi (3) cunoaşterea ca proces de creştere personală. Aceste constatări contribuie la o înţelegere mai profundă a modului în care studenţii înţeleg şi gestionează cunoaşterea în timpul tranziţiei.

Cuvinte-cheie: analiză tematică reflexivă, competenţe, obiective epistemice ale educaţiei, studenţi din primul an, tranziţia la universitate

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Evaluarea constituie o componentă esenţială a procesului didactic, alături de predare şi învăţare. Această componentă are rolul de a îmbunătăţi rezultatele elevilor, atât individual, cât şi în grup, şi de a determina un progres în dezvoltarea lor personală. În contextul simultaneităţii, cu clase de elevi aflate în stadii diferite de dezvoltare a abilităţilor, evaluarea devine o provocare pentru cadrele didactice. Clasa simultană se caracterizează printr-o organizare specifică a activităţii, a sarcinilor şi a timpilor de lucru. Alături de utilizarea variată a strategiilor de evaluare, se urmăreşte dezvoltarea autoevaluării şi a evaluării continue, deoarece, prin intermediul acestora, elevii reflectează asupra rezultatelor individuale, identifică modalităţi de îmbunătăţire pe termen scurt, iar cadrele didactice obţin informaţii individualizate despre fiecare elev. Articolul de faţă are la bază analiza datelor colectate în anul şcolar 2021-2022, pe un eşantion de 175 de cadre didactice de la ciclul primar. Cercetarea a vizat identificarea particularităţilor desfăşurării procesului didactic la clasele simultane, în general, şi ale evaluării, în mod particular. Datele au fost ordonate după următoarele criterii: a) metode de evaluare utilizate frecvent, b) contextul de aplicare a acestora şi c) modalităţile concrete de implicare a elevilor în formarea şi dezvoltarea abilităţilor de autoevaluare. Organizarea datelor a fost realizată şi în funcţie de caracteristicile socio-profesionale ale cadrelor didactice participante: locaţia unităţii de învăţământ, experienţa profesională, gradul didactic, vârsta. Rezultatele studiului au implicaţii asupra particularităţilor metodologice privind procesul didactic desfăşurat în regim simultan.

Cuvinte-cheie: autoevaluare, clasă simultană, evaluare, metode alternative de evaluare, metode tradiţionale de evaluare

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Globalizarea şi evoluţia tehnologică impun adaptarea educaţiei la nevoile societăţii şi economiei. Această lucrare analizează necesitatea unei reforme curriculare pentru domeniul chimie industrială de la nivel liceal. Scopul principal este modernizarea şi eficientizarea procesului educaţional. Studiul identifică lacunele curriculumului actual prin analiza documentelor, chestionare şi interviuri cu profesori, precum şi consultări cu specialişti din industrie. Rezultatele subliniază nevoia actualizării conţinuturilor şi metodelor de predare pentru a include descoperiri ştiinţifice şi tehnologii noi. Se evidenţiază importanţa dezvoltării abilităţilor critice precum gândirea analitică şi rezolvarea de probleme. Colaborarea între educaţie şi industrie este esenţială pentru relevanţa practică a competenţelor dobândite de elevi. Reforma propusă integrează module aplicative, tehnologii digitale şi învăţarea prin proiecte. Aceasta are potenţialul de a îmbunătăţi performanţa elevilor, de a stimula interesul pentru chimie şi de a pregăti absolvenţii pentru cariere industriale şi de cercetare. Concluziile oferă recomandări pentru o implementare holistică şi susţinută a reformei curriculare.

Cuvinte-cheie: chimie industrială, competenţe, conţinuturi, metode de predare, reforma curriculară

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .