Rezumat: Acest articol de filosofie a educaţiei schiţează conceptul modern de ideal de viaţă ca principal vector de construcţie a omului şi, prin urmare, a educaţiei. Este un concept umanist şi iluminist occidental şi, din acest motiv, introducerea tratează fundamentarea de către Kant a conceptului de ideal ca atare. Apoi, după o notă despre unele idei filosofice care arată deschiderea şi diferenţa specifică a idealului, conceptul de ideal de viaţă ca manifestare a conceptului de ideal se descompune urmând concepţia pedagogică, deci multidisciplinară a cărţii lui D. Bazac despre idealul de viaţă al adolescenţilor, apărută în 1983.

Idealul vieţii este individual, iar relaţiile sale dialectice cu idealurile sociale şi cu idealurile educaţionale pun în lumină un complex în care toate aceste tipuri de ideal se condiţionează reciproc şi implică relaţii la fel de complexe cu valori sociale diferite. Se arată rolul modelelor faţă de ideal, precum şi constituirea idealului de viaţă în urma unei „dezidealizări” a modelelor: în ultimă instanţă, concretizarea idealului educativ în modele priveşte şi întăreşte conştientizarea relaţiilor diferite, divergente sau convergente, dintre idealuri şi realitate. Tocmai această capacitate de a oglindi realitatea şi de a induce puterea oamenilor de a o transforma pe ea şi pe ei înşişi conform moralei care stă la baza unicităţii speciei lor conferă idealului de viaţă importanţa pe care doar procesul educative o poate evidenţia. Astfel, idealul de viaţă evidenţiază raţiunea de a fi/telosul/ „pentru ce”-ul fiinţelor umane ca atare.

Cuvinte-cheie: adolescenţă, filosofia educaţiei, ideal de viaţă, modele, valori.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Abordările pentru consolidarea valorilor educaţionale, cum ar fi demnitatea umană, egalitatea, respectul pentru drepturile omului, sunt din ce în ce mai întâlnite în pedagogia modernă şi se reflectă în Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale Naţiunilor Unite pentru asigurarea unei educaţii de calitate, incluzive şi echitabile pentru toţi. În acest sens, am examinat dimensiunea psihologică, bazată pe valori ale educaţiei şi comportamente manifestate în relaţiile interpersonale, concentrându-ne pe problema (non)agresivităţii. Concret, am administrat unchestionar la 427 de studenţi pentru a identifica modele de intervenţie în educaţie. Chestionarul s-a concentrat pe caracteristicile emoţionale şi atitudinale legate de experienţele din cadrul sistemului educaţional, a inclus răspunsurile studenţilor referitoare la modalităţile de abordare a situaţiilor vulnerabile şi mesajele lor pentru implementarea celor mai bune practici în educaţie. Pentru a explora resursele psihologice ale studenţilor, cum ar fi speranţa, auto-eficacitatea, rezilienţa şi optimismul, care sunt esenţiale în înţelegerea răspunsurilor şi atitudinilor lor faţă de (non)agresiune, am utilizat Chestionarul capitalului psihologic (PCQ). Din răspunsurile studenţilor, s-a observat că majoritatea participanţilor consideră violenţa şcolară o problemă semnificativă care afectează negativ atât victimele, cât şi comunitatea, în ansamblu. Analiza rezultatelor chestionarului ne-a confirmat contribuţia semnificativă a capitalului psihologic la formarea unui mediu educaţional constructiv, important în dezvoltarea valorilor educaţionale. În ceea ce priveşte sugestiile propuse de îmbunătăţire a actului educaţional, participanţii au menţionat, printre altele, necesitatea monitorizării şi raportării incidentelor, implementarea unui program educaţional pentru prevenirea violenţei şi implicarea activă a consilierilor şcolari, părinţilor, profesorilor şi autorităţilor în prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală.

Cuvinte-cheie: mediu educaţional, nonagresiune, resurse psihologice, rezilienţă, valori educaţionale.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În ultimii ani, luarea în considerare a vocii elevilor în ceea ce priveşte mediul şcolar în învăţământul primar a primit tot mai multă însemnătate, pe fondul creşterii interesului pentru drepturile copiilor. Studiile existente au investigat percepţiile elevilor asupra climatului din clasă folosind abordări calitative (de exemplu, interviuri sau observaţii în clasă) sau abordări cantitative (de exemplu, chestionare autoadministrate). Totuşi, în literatura naţională şi internaţională, lipseşte un studiu care să discrimineze diferenţele de perspectivă produse de fiecare abordare asupra climatului din sala de clasă. Prin urmare, urmând o abordare mixtă, demersul nostru îşi propune să umple acest gol. În total, 68 de elevi de clasa a IV-a din România (28 de fete şi 40 de băieţi, cu vârste între 9 şi 12 ani) au completat instrumentul de referinţă în domeniu (Chestionarul climatului din sala de clasă pentru învăţământ primar; CCQ-P). Complementar, toţi elevii au realizat individual desene ale clasei lor (abordare adoptată după cea a lui Kuzle şi Gracin, 2021), pe care le-au explicat ulterior primului autor într-un interviu semi-structurat. Am observat atât similitudini, cât şi diferenţe în modul în care cele două abordări au relevat aspecte diferite ale perspectivelor elevilor asupra climatului clasei. În general, participanţii la cercetare au înţeles climatul clasei lor în termeni pozitivi, acest aspect fiind comun între cele două abordări metodologice. În plus, orientarea către sarcină a părut să fie dimensiunea cea mai pronunată în ambele abordări, deoarece scorurile CCQ-P aferente au fost ridicate, iar elevii s-au reprezentat pe ei înşişi ca fiind atenţi şi lucrând la sarcini specifice. Totuşi, în ceea ce priveşte colaborarea şi implicarea, deşi CCQ-P a relevat niveluri relativ ridicate, desenele copiilor în care aceştia colaborau sau se angajau activ în comunicare cu profesorii şi alţi elevi au fost extrem de rare, iar organizarea frontală a procesului de predare a dominat eşantionul. Lucrarea de faţă poate contribui la o mai bună înţelegere a integrării abordărilor calitative şi cantitative asupra climatului clasei şi, în consecinţă, la o înţelegere mai nuanţată a detaliilor climatului de la clasă în România.

Cuvinte-cheie: cercetare prietenoasă pentru copii, ciclul primar, climat din sala de clasă, desenul ca metodă de cercetare, perspectivele elevilor.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Educaţia este factorul esenţial care contribuie la transmiterea valorilor încă de la vârste fragede. Educaţia bazată pe promovarea valorilor la vârstele timpurii este deosebit de importantă, deoarece în această perioadă au loc cele mai ample transformări din viaţa copilului, mai ales în ceea ce priveşte formarea caracterului şi dezvoltarea socioemoţională.

Educaţia axiologică presupune transmiterea unor principii etice prin intermediul activităţilor zilnice, interacţiunilor cu ceilalţi şi organizării mediului educaţional. Profesioniştii din educaţia timpurie pot ajusta valorile şi comportamentele copiilor într-o direcţie dorită, bazându-se pe propriile lor principii şi valori personale. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice deţin un rol hotărâtor în transmiterea valorilor, în formarea şi dezvoltarea deprinderilor sociomorale ale copiilor. Este bine cunoscut faptul că orientarea axiologică începe în familie, încă din primii ani de viaţă ai copilului şi continuă în mediile şcolare şi sociale în care acesta va fi integrat.

Abordarea axiologică facilitează înţelegerea şi aprecierea de către copii a unor concepte precum respectul, adevărul, responsabilitatea, bunătatea, empatia, asigurând fundamentul unei dezvoltări armonioase şi a unor relaţii interpersonale echilibrate pe termen lung. Prin implicarea activă în diverse jocuri şi activităţi orientate axiologic, copiii vor fi capabili să diferenţieze adevărul de minciună, binele de rău, frumosul de urât, însuşindu-şi norme, principii şi comportamente sociomorale. Valorile insuflate în copilărie vor contura caracterul şi vor asigura bazele personalităţii adultului de mai târziu.
Studiul de faţă aduce în atenţie importanţa abordării valorilor la vârstele timpurii şi oferă exemple de bune practici privind implementarea educaţiei axiologice în grădiniţă.

Cuvinte-cheie: caracter, educaţia axiologică, educaţia timpurie, personalitate, valori.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Unul dintre principiile care guvernează învăţământul din România este principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale. Istoria este un liant identitar. Specific învăţătorilor este o identitate profesională, conferită de elemente comune precum comportamentele sociale, credinţele şi ideologiile dominante, elemente întipărite în „fenotipul” profesional. Lucrarea prezintă o analiză cronologică a celor mai importante momente istorice, contexte politice şi sociale, mărturii şi cadre legislative ale formării profesionale a învăţătorilor în România. Sunt relatate momentele istorice cruciale pentru naţiunea şi cultura noastră, în legătură cu mărturii despre aspecte privind activitatea dascălilor, primele cursuri de pregătire a învăţătorilor, primele şcoli normale, contextele politice şi sociale şi măsurile de legiferare a formării profesionale a învăţătorilor. Cunoaşterea istorică a formării profesionale a învăţătorilor din România este parte din pregătirea şi cultura general a profesorilor pentru învăţământul primar.

Cuvinte-cheie: cultura generală a învăţătorilor, identitatea profesională, istoria formării profesionale a învăţătorilor.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Articolul înfăţişează o abordare teoretică, comparativă şi se bazează pe surse primare, articole din presă şi publicaţiile educaţionale ale vremii şi surse secundare, lucrări şi compendii de pedagogie, iar metoda de cercetare se circumscrie studiului istoric, implicând analiza, contrastarea şi compararea surselor. Premiza de cercetare de la care am pornit este că, deşi în perioada interbelică mediul cultural românesc era unul periferic, în acest spaţiu s-a putut manifesta totuşi o receptivitate pentru inovaţiile pedagogice din Europa şi de peste ocean, selectând să probăm ipoteza pe contribuţiile pedagogice ale lui Steiner, Freinet şi Helen Parkhurst. Menţionăm că datorită influenţei sporite şi a popularităţii Mariei Montessori, resimţită prin numărul mare de apariţii în publicaţiile de profil şi în presa românească interbelică, aceasta nu a fost inclusă în studiu, urmând ca mai multe abordări viitoare să trateze montessorianismul în România interbelică. Studiul arată că publicaţiile de profil din perioada interbelică s-a manifestat dorinţa de a evolua dincolo de rigiditatea şi formalismul tradiţional, herbartian, fiind aduşi în discuţie nu numai în mod laudativ, dar şi critic şi pragmatic Pestalozzi, Rein, Dewey, Piaget, Parkhurst, Montessori şi Freinet. Premisa de cercetare se confirmă parţial, deoarece dintre cele trei alternative educaţionale moderne specificate în titlu, contribuţia lui Rudolf Steiner a fost cea mai puţin menţionată şi apreciată în spaţiul editorial românesc în perioada investigată, Steiner fiind mai degrabă cunoscut pentru preocupările sale de „antroposofie” decât pentru vederile sale pedagogice. La moartea lui Steiner, Lucian Blaga a scris un articol laudativ în care a menţionat foarte pe scurt vederile educaţionale ale pedagogului austriac.

Cuvinte-cheie: Célestin Freinet, Helen Parkhurst, istoria pedagogiei, perioada interbelică, Rudolf Steiner.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Studiul îşi propune să prezinte situaţia actuală a reformei şi a educaţiei alternative din Ungaria. Pedagogia maghiară a reformei are o istorie îndelungată, iar între cele două războaie mondiale receptarea tendinţelor reformatoare europene a devenit o parte semnificativă a culturii pedagogice. Mişcarea New School, mişcarea Child Study şi pedagogia experimentală au devenit parte integrantă a pedagogiei maghiare. Instituţiile pedagogice care promovau reforma în educaţieau fost înfiinţate în principal în capitală. Cele mai des întâlnite modele pedagogice alternative din mediul urban, cele mai importante au fost Waldorf, pedagogia Montessori, Şcoala Familiei, Şcoala Nouă, iar în mediul rural cele mai importante au fost Şcoala Activă şi Şcoala Grădină (Szeged).
Sursele de informare ale studiului au fost rezultatele cercetărilor privind pedagogia reformei şi reforma vieţii în Ungaria, studii despre şcoli pedagogice alternative şi site-uri pedagogice. Schema şi analiza generală acoperă definiţiile conceptuale, tradiţiile istorice şi principalele caracteristici ale situaţiei actuale. Grupul de cercetare al Universităţii Eötvös (condus de Prof. András Németh), grupul de lucru Jena-Plan, au jucat un rol important în cercetarea (timp de peste 30 de ani) şi promovarea mişcării pedagogice de reformă din Ungaria.

Cuvinte-cheie: educație alternativă, pedagogía reformei, şcoli alternative ale reformei.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Planul Jena este un model pedagogic dezvoltat de pedagogul german Peter Petersen în cadrul Universităţii de la Jena din Germania. Modelul a fost cunoscut de unii profesori români deja în perioada interbelică, iar după 1990 a fost popularizat din nou, servind drept sursă de inovaţie şi inspiraţie pe parcursul reformării şi democratizării sistemului de educaţie din România. Planul Jena apare la nivelul educaţiei preşcolare în patru judeţe din ţara noastră şi este una dintre cele şase alternativele educaţionale recunoscute şi aprobate de Ministerul Educaţiei după 1990. Articolul face o retrospectivă a dezvoltării Planului Jena în România, în contextual parcursului sistemului de educaţie din ultimele trei decenii şi jumătate. Este prezentat succint programul dedicat formării continue a cadrelor didactice care aleg să urmeze principiile acestei alternative educaţionale, precum şi poziţia unor educatoare care au experienţă în aplicarea Planului Jena în practica din grădiniţe. În final, se schiţează o posibilă evoluţie în viitor a acestui model pedagogic alternativ în România. Articolul este o traducere şi adaptare a articolului „Jenaplan-Pädagogik in Rumänien” (Cuciureanu & Pfützner, 2024), apărut recent în „Pädagogische Rundschau”.

Cuvinte-cheie: alternative educaţionale, educaţie preşcolară, Planul Jena, program de formare continuă.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Utilizarea jocului sau a activităţilor ludice în procesul de învăţământ reprezintă un fenomen ce a stârnit în ultimii ani interesul cercetătorilor în vederea includerii acestora ca modalităţi specifice de predare-învăţare-evaluare, care să facă învăţarea mai atractivă, cu impact formativ. Beneficiile interacţiunilor didactice bazate pe joc au fost demonstrate de numeroase studii şi promovate de UNICEF şi de Lego Foundation, „învăţarea prin joc” sau „învăţarea jucăuşă” fiind esenţială în educaţia de calitate. Nevoia de includere a cursurilor de pedagogie bazată pe joc în programele de formare iniţială a profesorilor este reliefată de numeroase cercetări, iar prezentul articol le analizează sistematic pe cele publicate în perioada 2014-2024, cuprinse în Scopus. 20 de articole au îndeplinit criteriile de includere care vizau identificarea caracteristicilor programelor educaţionale eficiente de abilitare a profesorilor în promovarea învăţării bazate pe joc, argumentând nevoia de implementare a acestora. Rezultatele evocă o varietate de formate şi soluţii prin care profesorii pot fi abilitaţi în această direcţie, de la cursuri dedicate ori module, la simulări virtuale. Participarea acestora la astfel de cursuri contribuie semnificativ la o atitudine pozitivă şi la o integrare cu succes a acestei abordări în activitatea de predare-învăţare-evaluare. Analiza argumentează pentru nevoia de implementare a unor astfel de programe în formarea iniţială a profesorilor, punctând implicaţii asupra măsurilor de adoptat.

Cuvinte-cheie: analiză sistematică de literatură, formarea iniţială a profesorilor, pedagogia bazată pe joc, programe educaţionale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Reflecţia contribuie substanţial la dezvoltarea personalităţii, la creşterea profesională şi la îmbogăţirea cunoştinţelor. Prin încorporarea practicilor reflexive, indivizii şi instituţiile aduc contribuţii mai bine informate şi mai influente în domeniile lor specifice; de asemenea, îşi îmbunătăţesc şi starea de bine generală.

Această cercetare utilizează o metodologie calitativă pentru a investiga şi a descrie percepţiile a 14 studenţi în ultimul an de studiu, care se pregătesc să devină profesori în învăţământul preşcolar, cu privire la scrierea într-un jurnal reflexive ca instrument educaţional, ca mijloc de promovare a abilităţilor de gândire reflexivă în contextul stagiului lor de practică. Pentru a avea o înţelegere cuprinzătoare a fenomenului în cauză, am utilizat un design de cercetare calitativ, contextual, exploratoriu şi descriptiv.

În timp ce studiul a servit drept platformă pentru iniţierea practicilor reflexive, rezultatele cercetării noastre indică faptul că participanţii la studiu au avut percepţii pozitive şi negative ale completării jurnalului reflexiv. Datele ne arată că aceştia au perceput scrierea unui jurnal reflexiv ca fiind o practică benefică, mulţi dintre ei menţionând valoarea sa în facilitarea creşterii personale şi a conştientizării de sine, precum şi în promovarea dezvoltării intelectuale.

Suntem de părere că o intervenţie pedagogică explicită şi strategică, însoţită de resurse dinamice, este indispensabilă pentru adoptarea cu succes şi pe scară largă a practicilor reflexive în învăţământul superior, în primul rând pentru studenţii care se pregătesc să devină profesori.

Cuvinte-cheie: profesori-studenţi din învăţământul preşcolar, reflecţie, jurnal reflexiv, practici reflexive, percepţii ale studenţilor

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Meta-analiza de faţă a evaluat impactul programelor de dezvoltare profesională pentru cadrele didactice (PDPCD) asupra abilităţilor de citire ale elevilor cu sau fără dificultăţi de citire, de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a din şcolile de masă. Am analizat 15 studii experimentale şi cvasi-experimentale care s-au centrat pe dezvoltarea profesională a cadrelor didactice de şcoală primară şi au măsurat abilităţile de citire centrate pe cod, abilităţile de citire centrate pe semnificaţie sau abilităţile generale de citire ale elevilor de la ciclul primar. Am explorat, totodată, dacă elementele legate de designul studiului, caracteristicile participanţilor, caracteristicile PDPCD, rezultatele măsurate sau contextul în care s-a desfăşurat studiul sunt potenţiali moderatori ai efectelor. Rezultatele indică faptul că, în general, PDPCD au o mărime a efectului nesemnificativă (k = 15, d = 0.068, SE = 0.049, Z = 1.394, p = .162), dar şi faptul că pentru elevii de clasa a IV-a au o mărime a efectului semnificativă de intensitate scăzută (d = 0.201, SE = 0.078, Z = 2.574, p = .010). Nu am identificat distorsiuni ale rezultatelor. Programele clasice, mai degrabă decât cele hibrid (care includ şi sesiuni alternative de feedback, coaching sau mentorat) şi numărul mai mic de sesiuni par să fie mai eficiente din perspectiva datelor analizate. Sunt necesare cercetări viitoare pentru a identifica caracteristicile eficiente ale PDPCD şi impactul asupra competenţelor de predare ale cadrelor didactice.

Cuvinte-cheie: abilităţi de citire, evaluare sistematică, meta-analiză, programe de dezvoltare profesională pentru cadrele didactice (PDPCD), şcoală primară

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Lansarea publică a datelor PISA stârneşte efervescenţă mediatică: o focalizare pe ierarhii în lume, în UE şi în regiune şi multe emoţii: de la senzaţionalism la negaţionism. Lucrarea de faţă îşi propune să adâncească problematica în domeniul comprehensiunii de text. Dincolo de clasamente, sunt explorate lacunele în învăţarea lecturii, pe baza rezultatelor la PISA, în contextul evoluţiei textelor şi a relaţiilor acestora cu tinerii cititori contemporani.

În prima parte, sunt trecute în revistă noile tendinţe în abordarea lecturii, propuse în cadrele de referinţă PIRLS şi PISA, în Cadrul european pentru studiul literaturii în învăţământul secundar, precum şi tendinţele de înnoire relevate în competenţele stipulate în curriculumul pentru limba şi literatura română (gimnaziu). Această secţiune vizează o clarificare a componentelor procesului de lectură care ar trebui învăţate (şi evaluate) în şcoală.

A doua parte îşi propune să răspundă la întrebarea: cum se evaluează lectura la PISA şi la Examenul de Evaluare Naţională (EN)? Cele două testări sunt puse faţă în faţă, având în vedere: focalizarea, specificitatea itemilor, contextualizarea evaluării, tipologia textelor, suportul folosit, aprecierea răspunsurilor şi raportarea rezultatelor.

Comparaţia oferă explicaţii pentru distanţa dintre rezultatele obţinute la PISA şi EN, precum şi punctele slabe în structurarea şi evaluarea competenţei de lectură în şcoala românească.

Ultima parte se referă la nevoia de a inova practicile de lectură, depăşind efectul de backwash al Evaluării Naţionale şi la strategiile pe care le poate aborda profesorul pentru optimizarea competenţelor de lectură, pe baza curriculumului şi a exemplelor de la PISA.

Cuvinte-cheie: competenţa de lectură, Evaluarea Naţională, PISA, practici de lectură

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol analizează utilizarea umorului ca instrument pedagogic în predarea limbilor străine, cu un accent special pe predarea limbii engleze. Studiul îşi propune să exploreze impactul umorului asupra motivaţiei studenţilor, implicării acestora şi asupra procesului general de achiziţie a limbii străine. Pentru colectarea datelor empirice, am realizat un sondaj online în rândul unui grup divers de cursanţi de limbi străine, format din studenţi din diferite medii lingvistice şi niveluri de competenţă.

Pentru acest studiu, am conceput un sondaj de 34 de întrebări (cu alegere multiplă şi scală Likert), iar răspunsurile anonime au fost colectate online. Sondajul a evaluat percepţiile participanţilor cu privire la utilizarea umorului la cursurile de limbi străine, experienţele lor cu tehnici de predare umoristică şi efectele percepute ale umorului asupra rezultatelor învăţării limbilor străine. Am utilizat analize cantitative şi calitative pentru a evalua datele colectate şi a trage concluzii semnificative.

Rezultatele sondajului evidenţiază rolul semnificativ al umorului în predarea unei limbi străine. Rezultatele demonstrează că utilizarea umorului în predarea limbii engleze nu numai că îmbunătăţeşte motivaţia şi implicarea studenţilor, ci şi favorizează o atmosferă pozitivă în clasă. Mai mult, umorul contribuie la reţinerea vocabularului, îmbunătăţeşte abilităţile de pronunţie şi facilitează înţelegerea culturală.

Acest studiu subliniază importanţa umorului ca instrument valoros la orele de limbi străine, în special în predarea limbii engleze. Utilizând umorul în mod strategic, profesorii de limbi străine pot crea un mediu de învăţare animat şi favorabil, care promovează dobândirea eficientă a limbii străine, sporeşte încrederea studenţilor şi cultivă o atitudine pozitivă faţă de învăţarea limbilor străine.

Cuvinte-cheie: învăţarea limbii engleze, motivaţia, predarea limbilor străine, umorul ca instrument pedagogic, umorul în predarea limbilor străine

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol explorează interdependenţele dintre tranziţiile tinerilor către vârsta adultă şi de la mediul şcolar la cel profesional, concentrându-se pe rolul maturităţii sociale şi al integrării valorilor personale în dezvoltarea identităţii profesionale. Utilizând un design exploratoriu şi metode statistice, studiul analizează cum maturitatea socială şi valorile personale influenţează alegerile profesionale ale tinerilor din Republica Moldova. Scopul cercetării este de a identifica interconexiunile dintre aceste elemente şi impactul lor asupra tranziţiei de la educaţie la muncă. Ipotezele sugerează corelaţii semnificative între maturitatea socială şi identificarea profesională, între valorile personale şi identitatea profesională, precum şi diferenţe specifice de context educaţional şi de gen.

Participanţii, provenind din mediul universitar şi din învăţământul profesional ethnic postsecundar, au fost evaluaţi cu privire la maturitatea socială, valorile personale şi identitatea profesională prin instrumente validate. Rezultatele indică faptul că maturitatea socială, valorile educaţiei şi viaţa profesională sunt esenţiale pentru formarea identităţii profesionale. În plus, studiul evidenţiază rolul intervenţiilor educaţionale şi de consiliere în promovarea unei identităţi profesionale bine fundamentate.

Recomandările vizează integrarea programelor de dezvoltare personală şi profesională în instituţiile de învăţământ, îmbunătăţirea consilierii şi facilitarea experienţelor practice. Articolul subliniază importanţa unei înţelegeri complexe a factorilor care influenţează succesul tinerilor în etapele critice de tranziţie. Limitele studiului, cum ar fi natura sa transversală şi reprezentativitatea insuficientă pentru generalizarea datelor, sugerează necesitatea unor cercetări viitoare pentru aprofundarea înţelegerii dinamicii tranziţiei de la educaţie la carieră.

Cuvinte-cheie: identitate profesională, maturitate socială, tranziţia de la şcoală la muncă, tranziţia la vârsta adultă, valori

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Un aspect important al învăţării se referă la faptul că elevul care învaţă nu reprezintă doar o entitate cognitivă, ci manifestă stări afective, motivaţii, atitudini care influenţează învăţarea atât în mod direct, cât şi indirect. O precondiţie pentru succesul învăţării îl reprezintă determinarea stării de pregătire a elevilor, asimilată ca nivel de dezvoltare psihoeducaţională. Rezultatele învăţării şcolare trebuie privite sub două aspecte: unul informativ, care constă în aprofundarea unor informaţii utile, a unor algoritmi intelectuali, şi altul formativ, care constă, pe de o parte, în transformarea abilităţilor cognitive ale elevului, iar pe de altă parte, în formarea şi dezvoltarea personalităţii.

Anxietatea socială reprezintă un factor care poate condiţiona puternic reuşita în învăţare, fiind efectul unor factori personali, motivaţionali, cât şi al unor factori externi, precum: valorile grupului, reprezentările sociale, bogăţia şi varietatea experienţelor individuale permise de mediul social (Negovan, 2007).

În studiul de faţă s-a investigat dacă există corelaţii semnificative între nivelul anxietăţii sociale şi rezultatele şcolare ale elevilor. La chestionarele aplicate în perioada aprilie – mai 2023 au răspuns 382 de elevi cu vârste cuprinse între 11 şi 14 ani, dintre care 157 de băieţi şi 225 de fete, de la o şcoală gimnazială din Bucureşti. Şcoala se află în mediul urban, în Sectorul 3 din Bucureşti, iar nivelul gimnazial cuprinde 17 clase. Elevii care frecventează această şcoală provin din zonele apropiate şcolii, fiind o „şcoală de cartier”, iar profesorii se preocupă de educaţia acestora care să treacă şi dincolo de băncile şcolii, urmărind nu doar pregătirea cognitivă, ci şi dezvoltarea socio-emoţională.

Rezultatele demonstrează că există o corelaţie inversă semnificativă între nivelul anxietăţii sociale şi rezultatele şcolare ale elevilor. Rezultatele cercetării de faţă reflect o preocupare a mediului educativ pentru crearea condiţiilor optime pentru ca elevii să-şi dezvolte potenţialul înnăscut pentru învăţare.

Cuvinte-cheie: anxietate socială, dezvoltare psihoeducaţională, rezultate şcolare

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Competenţa socio-emoţională a cadrelor didactice este o coordonată fundamental pentru parcursul educaţional al elevului prin amprenta pe care o lasă asupra acestuia. Profesorul care deţine această competenţă are un nivel crescut de autoconştientizare socială, utilizează strategii de diminuare a conflictelor şi reuşeşte motivarea elevilor şi transpunerea în sala de clasă a unor emoţii pozitive precum entuziasmul şi bucuria. Pornind de la modelul propus de Salovey-Mayer, în care conştientizarea propriilor emoţii conduce la dezvoltarea capacităţii de reglare emoţională, permiţând evoluţia optimă din punct de vedere psiho-social a persoanei, studiul de faţă şi-a propus să testeze relaţia dintre competenţa socio-emoţională, operaţionalizată ca reglaj emoţional (RE) şi acceptarea celorlalţi (AC). Pentru a identifica diferenţele existente între parametrii discutaţi, studiul include şi variabila genul cadrelor didactice. Intensitatea relaţiilor dintre RE şi AC s-a investigat prin intermediul analizelor corelaţionale, iar explicarea tipului de relaţii dintre acestea, prin regresii liniare simple. Datele au fost colectate prin intermediul unui chestionar online, completat de 121 de respondenţi (M = 40.52, AS = 8.08), care reprezentau cadre didactice din învăţământul primar şi gimnazial. Rezultatele au arătat că există relaţii negative între AC şi RE (r = -.30, p < .001), între AC şi suprimarea expresivă (r = -.40, p < .001) şi lipsa unei relaţii AC şi reevaluarea cognitivă (r = -.12, p = .175). De asemenea, analizele statistice au arătat că nu există decalaje semnificative între răspunsurile cadrelor didactice de gen feminin sau masculin. Rezultatele studiului au implicaţii asupra climatului psihosocial, procesului de predare-învăţare-evaluare, rezultatelor academice ale elevilor şi relaţiei profesor-elev.

Cuvinte-cheie: acceptarea celorlalţi, competenţa socio-emoţională, reevaluarea cognitivă, reglarea emoţională, suprimarea expresivă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Analiza literaturii de specialitate arată un interes din ce în ce mai mare pentru investigarea formării profesorilor în perspectivă incluzivă, având în vedere numărul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale din şcolile de masă, dar şi studiile care dovedesc valoarea acestei abordări. Scopul acestui articol este de a analiza, din perspectiva personalului didactic din şcolile din România, nevoia acestora de formare, pentru a sprijini învăţarea elevilor cu cerinţe educaţionale speciale.

Profesorii oferă experienţa şi opiniile lor pentru dezvoltarea programelor de formare continuă în domeniul incluziunii. Este prezentat numărul de copii cu cerinţe educaţionale speciale în clasele lor, formările primite, capacitatea de implementare, sprijinul şcolar, dar şi aşteptările profesorilor şi barierele întâmpinate. La studiu au participat 1132 de cadre didactice din învăţământul preuniversitar, din 40 de judeţe. Datele au fost analizate folosind un sistem inductiv de categorii şi coduri. Rezultatele cercetării au evidenţiat aspecte relevante pentru următoarele teme: nivelul competenţelor profesionale ale cadrelor didactice dezvoltate prin participări la programe de formare, valoarea percepută asupra programelor de formare profesională continuă la care au participat, motivaţia pentru dezvoltare profesională, conţinuturile considerate necesare în perspectivă incluzivă şi cadrul pentru explorarea dezvoltării practicii colaborative în formarea profesională continuă. Concluziile articolului evidenţiază nevoia dezvoltării şi implementării, la nivelul şcolilor, a unor politici, intervenţii adaptate comunităţilor lor.

Cuvinte-cheie: CES (cerinţe educaţionale speciale), educaţie incluzivă, formarea profesorilor, nevoi de formare

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Analiza ia în considerare documente de politici ale Centrelor de Resurse şi Asistenţă Educaţională privitoare la utilizarea tehnologiei digitale în consilierea şcolară, care erau în vigoare la începutul pandemiei de Covid-19. În acest scop am folosit un cadru oferit de teorii socio-materiale (Cooren, 2010; Latour, 2005). Documentele de politici sunt menite să fie punct obligatoriu de trecere (Callon, 1986) pentru actorii umani şi non-umani, pentru a-i aduce împreună în urmărirea unor scopuri comune. Ele capătă o viaţă proprie, dincolo de intenţiile autorilor lor, prin ceea ce este numită agenţie textuală (Cooren, 2004). Folosind controversele (Venturini, 2010) ca un instrument de urmărire a agenţiilor, am analizat referirile la tehnologie digitală din cadrul a două tipuri de documente: planul de dezvoltare instituţională şi planul managerial. Rezultatele indică existenţa unei stări de incontrovertibilitate, referitor la utilizarea tehnologiei digitale în sistemul de consiliere şcolară, ceea ce împiedică actorii umani şi non-umani să se angajeze într-un proces de negociere condus de managerii de servicii şi creează scena pentru acţiuni de subversiune (Callon, 1986). Faptul că documentele de politici eşuează în a se constitui în puncte obligatorii de trecere, deschide sistemul de consiliere şcolară spre a fi guvernat prin punctele obligatorii de trecere create de actori, cu agende netransparente şi divergente.

Cuvinte-cheie: agenţie textuală, consiliere şcolară, controverse, tehnologie digitală, teoria actor-reţea

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Capacitatea de a gândi creativ, de a identifica idei şi soluţii noi, de a-şi asuma riscuri, atitudine proactivă, iniţiativă, încredere în sine, intenţii sociale şi inovatoare, pentru a contribui la „well-being-ul societal” sunt competenţe listate distinct în Busola învăţării 2030 (OECD, 2019a). Astfel de abilităţi sunt asociate deopotrivă competenţei de antreprenoriat social (CAS). Constructori semnificativi pentru CAS sunt: asumarea de riscuri, încrederea în sine, creativitatea personală (scala lui Konakli şi Göğüş, 2013), respectiv trăsăturile personale, caracteristicile sociale şi caracteristicile de iniţiativă socială (scala lui Capella-Peris şi colab., 2019), ambele scale, dezvoltate pentru profesori, fiind folosite şi pentru acest studiu.
Pentru a forma aceste capacităţi educabililor, profesorii, ca modele pentru elevii lor, trebuie să posede CAS. Ne propunem astfel să identificăm în ce măsură demonstrează abilitare pe această dimensiune viitorii profesori, specialişti în ştiinţele educaţiei din România, aflaţi la studii universitare de licenţă.
Am investigat aspecte ale elementelor de CAS în rândul studenţilor de la Pedagogie, Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar şi Psihopedagogie specială. Au participat 509 respondenţi, studenţi din anii I şi III, care au frecventat programe de studii de licenţă din nouă universităţi publice.
Rezultatele studiului evidenţiază posibile relaţii între asumarea riscurilor şi trăsăturile personale, elementele de creativitate personală, dar nu au fost identificate diferenţe semnificative statistic ale CAS între studenţii de anul I şi cei de anul al III-lea.
A identifica în ce măsură CAS este prezentă la studenţi, viitori profesori, este un referenţial pentru ofertanţii de programe educaţionale, în sensul unor posibile decizii de reconsiderare curriculară.

Cuvinte cheie: Antreprenoriat social în educaţie, educaţie antreprenorială şi socială, competenţa antreprenorială socială la profesori

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Pandemia de COVID-19 a provocat schimbări sociale, economice şi în plan personal. Strategiile impuse de guverne la nivel mondial au generat un model de acţiune, care ulterior a fost preluat şi particularizat la nivel de ţară. Deşi aceste strategii au avut rolul proactiv de reducere a riscului de infectare, consecinţele lor au fost multiple. În acest context, sistemul educaţional a fost determinat să-şi regândească modul de realizare a activităţilor. Analiza realizată de noi are în vedere sentimentul de securitate emoţională trăit de studenţi în timpul activităţilor didactice online.
În acest context, a fost realizată o cercetare calitativă, bazată pe utilizarea metodei focus-grup. Participanţii la investigaţie au fost studenţi aparţinând celor 11 facultăţi cu profil tehnic din cadrul Universităţii „Gheorghe Asachi”. Au fost organizate trei focus-grupuri pe ani de studiu – I, II şi III. Scopul urmărit a vizat efectele educaţiei online în context pandemic asupra studenţilor, din perspectiva „sentimentului de securitate emoţională”. Obiectivele s-au axat pe identificarea dificultăţilor individuale trăite de studenţi şi analiza strategiilor de adaptare utilizate. Rezultatele au identificat sentimente precum frică, anxietate, tristeţe, nesiguranţă care s-au acutizat odată cu distanţarea de facultate şi prieteni. Înţelegerea felului în care pandemia a afectat studenţii este importantă pentru profesori şi le permite să identifice modalităţi adecvate de a veni ulterior în sprijinul lor.

Cuvinte cheie: Educaţie online, securitate emoţională, strategii de adaptare

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Ca urmare a închiderii instituţiilor de învăţământ superior, studenţii şi profesorii au fost nevoiţi să se adapteze rapid la predarea şi învăţarea online. Necesitatea de a proiecta medii de învăţare pentru studenţi implică alegeri, ajustări şi decizii pentru a răspunde nu numai aşteptărilor studenţilor, ci şi condiţiilor în care universităţile trebuie să funcţioneze. Studiul nostru urmăreşte să exploreze practicile inovatoare folosite de educatori care le-au permis acestora să creeze săli de clasă atractive în cadrul programului de formare iniţială a profesorilor în timpul pandemiei de Covid-19. Participanţii la acest studiu au fost educatori (n=9) de la departamentul de formare a cadrelor didactice. În cadrul unei investigaţii de tip calitativ, datele au fost colectate prin participarea la interviuri semistructurate prin intermediul programului software de videotelefonie ZOOM.
Principalele constatări sugerează provocarea adusă de cadrul de instruire digital pentru experienţele cadrelor didactice universitare. Schimbarea bruscă a activităţilor şi condiţiilor instituţionale de predare a remodelat practicile pedagogice şi a provocat educatorii să identifice şi să răspundă într-un mod creativ nevoilor studenţilor, cu ingeniozitate şi rapiditate. Prin urmare, este esenţial ca educatorii să păstreze avantajele acumulate din munca de acasă în moduri care să le transforme practica.

Cuvinte cheie: Covid-19, formarea profesorilor, practici inovatoare, tehnologie

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Articolul prezintă datele unui studiu realizat în anul 2021, în judeţul Iaşi, cu scopul de a identifica demersurile manageriale utilizate de directorii şcolilor defavorizate în vederea asigurării accesului la educaţie pentru toţi copiii. Strategia de culegere a datelor a urmărit un design mixt (cantitativ şi calitativ) şi s-a desfăşurat în şase şcoli defavorizate din judeţul Iaşi, trei din mediul urban şi trei din mediul rural. În aceste şcoli studiază aproximativ 5000 de copii, de la nivelul preşcolar până la cel liceal. Au fost analizate 18 baze de date cu privire la rezultatele şcolare ale elevilor, la programele remediale implementate şi la resursele tehnologice digitale utilizate de şcoli pentru a asigura accesul egal la educaţie. Datele cantitative au fost coroborate cu datele calitative obţinute din cele şase interviuri realizate cu directorii şcolilor. Concluziile cercetării ilustrează faptul că pandemia de COVID-19 a accentuat problemele privind accesul la educaţie. Astfel, un sfert din elevii care învaţă în cele şase şcoli incluse în cercetare (1167 de copii din totalul de 4714) au studiat în primul semestru al anului şcolar 2020-2021 doar prin pachete educaţionale şi nu au beneficiat de cursurile online, de interacţiunea cu colegii şi cu cadrele didactice pe perioada unui întreg semestru. Au fost iniţiate proiecte educaţionale pentru diminuarea efectelor negative, dar problema rămâne, având consecinţe de durată.

Cuvinte cheie: Acces la educaţie, criză educaţională, strategie managerială

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Teoria proiectării instruirii s-a dezvoltat progresiv, marcând trecerea de la sensul prescriptiv, normativ, tradiţional, la cel modern, bazat pe diverse abordări care se opun reţetelor unice şi specificaţiilor rigide. Tehnologia cunoaşterii aplicată cu stricteţe, controlul riguros al etapelor de învăţare nu mai sunt astăzi în centrul atenţiei, ci modul şi nivelul de implicare în construirea cunoştinţelor, colaborarea prin utilizarea noilor tehnologii informaţionale. Tehnologia modelează modul în care predăm, învăţăm şi evaluăm, precum şi modul în care planificăm şi proiectăm aceste activităţi. Deoarece tehnologia nu face predarea mai bună sau mai rea, mai simplă sau mai complexă, ci o schimbă complet, profesorii sunt uneori confuzi în alegerea unui model de proiectare. În demersul de identificare a tendinţelor noi în domeniul proiectării didactice, ne-am concentrat pe modelele de proiectare a instruirii care încurajează creativitatea profesorilor. Am pornit de la unele dintre modelele explicative ale învăţării bazate pe tehnologie şi, în a doua parte a studiului, am proiectat o activitate didactică. Metoda de proiectare se bazează pe instrumentul Learning Designer, dezvoltat de o echipă condusă de D. Laurillard. Acesta este un instrument care sprijină procesul de proiectare, fie că este vorba de învăţare mixtă sau integral online. Instrumentul este bazat pe web şi permite crearea şi împărtăşirea experienţelor de învăţare, sprijinind integrarea tehnologiei în procesul de învăţământ.

Cuvinte cheie: Proiectare, învăţare, modele, tehnologie

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Şcoala şi familia sunt considerate a fi piloni de bază ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate pendulează copilul, ca obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, atunci ele vor influenţa integrarea eficientă a copilului în activitatea şcolară şi, mai apoi, în viaţa socială.
Sistemul de învăţământ este un spaţiu al interacţiunii sociale, un spaţiu în care profesorii relaţionează pe de o parte cu elevii, iar pe de altă parte stabilesc relaţii de cooperare cu familiile elevilor şi cu alţi factori interesaţi ai societăţii. Prin fiecare contact relaţional cu elevii sau părinţii, profesorii desfăşoară activităţi de creştere şi dezvoltare, de conducere şi direcţionare. La nivelul clasei de elevi, relaţiile de comunicare, de conducere a activităţii clasei, relaţiile socio-afective care se stabilesc între profesori şi elevi determină constituirea unui climat psiho-social care poate favoriza sau defavoriza optimizarea procesului didactic.
Pentru reuşita şcolară a elevului e importantă relaţia familie-şcoală. Se observă că această colaborare este mai consistentă în ultimul timp şi este caracterizată de o varietate a interacţiunilor personale între reprezentanţii şcolii şi membrii familiilor elevilor.
Prezentul articol explorează importanţa relaţiilor dintre cadrul didactic şi elevi, precum şi a relaţiilor dintre şcoală şi familiile elevilor datorită rolului pe care îl au în eficientizarea învăţării şi în dezvoltarea personalităţii elevilor. Studiul realizat în cadrul unei şcoli primare conturează importanţa strategiilor relaţionale în spaţiul şcolar.

Cuvinte cheie: Educaţie, elev, familie, strategie relaţională, şcoală

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Politicile educaţionale reprezintă, în sens larg, procesul de conducere a schimbării şi/sau de introducere a inovaţiilor în sistemul educaţional (Haddad & Demsky, 1995; Haheu-Munteanu, 2019). În activitatea de guvernare, în mod curent, ministerele de resort îşi propun să gestioneze acest proces, pornind de la programele politice asumate. Acestea presupun obiective strategice, direcţii de acţiune ori strategii de implementare. Uneori însă, diferitele crize care afectează sistemele componente ale socialului, deci şi sistemul educaţional, presupun implementarea unor soluţii contextuale, decizii luate în condiţii de incertitudine. Având în vedere contextual pandemiei de Covid-19 şi necesitatea implementării unor măsuri care să vină în întâmpinarea nevoii de protecţie a sănătăţii elevilor şi cadrelor didactice, ne propunem, prin acest studiu, să surprindem paleta de atitudini şi percepţii legate de politicile implementate, precum şi diversele schimbări survenite în pregătirea profesională a cadrelor didactice, pregătire „forţată” de necesitatea utilizării tehnologiei în activitatea didactică online. Prin intermediul unei anchete sociologice pe bază de chestionar administrat online cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar din România, ne propunem să inventariem raportările cadrelor didactice la diverse aspecte legate de organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ în contextul pandemic: începutul pandemiei şi frustrarea asociată acestui moment, pandemia şi dezvoltarea diferitelor abilităţi digitale, dar şi proiecţii de viitor în legătură cu dezirabilitatea folosirii diferitelor instrumente şi a abilităţilor digitale dezvoltate în timpul pandemiei, în activitatea didactică „post-pandemică”.

Cuvinte cheie: Atitudini, învăţământ preuniversitar, pandemia de Covid-19, România

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Predarea este o activitate socială cu impact formativ asupra educabililor, o activitate în care comunicarea joacă un rol esenţial. Pentru a asigura livrarea informaţiilor, un profesor poate utiliza atât elemente verbale, cât şi non-verbale. Acestea sunt instrumente utile pentru a oferi feedback educabililor, unele dintre ele putând fi utilizate în mediul virtual de predare şi învăţare. În timp ce învăţământul la distanţă se poate confrunta cu diverse limite în asigurarea unei comunicări eficiente între cursanţi şi profesor, există modalităţi de combatere a lipsei de elemente care pot conduce la o comunicare ineficientă. Această analiză a literaturii cu metode mixte va încerca să identifice modalităţile prin care se poate stabili o comunicare de succes şi constructivă între cursanţi şi profesori.

Cuvinte cheie: Comunicare eficientă, comunicare non-verbală, comunicare verbală, interacţiune, trecere în revistă

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .