Rezumat: În 2017, competenţele civice au fost puse în centrul politicilor curriculare din România, odată cu aprobarea Profilului absolventului şi dezvoltarea unui nou curriculum pentru disciplina Educaţie socială pentru clasele V-VIII. Cinci ani mai târziu, studiul internaţional privind educaţia civică şi pentru cetăţenie (ICCS 2022) ne arată că noile politici curriculare sunt aplicate neuniform, o parte dintre profesori se simt nesiguri să predea anumite teme civice, iar o proporţie importantă a elevilor români de clasa a VIII-a sunt insuficient pregătiţi pentru a îşi îndeplini rolul de cetăţeni activi, nu îşi doresc să se implice politic şi/ sau au concepţii discriminatorii faţă de femei. Aceste rezultate dezvăluie impactul limitat al schimbărilor curriculare din 2016-2017, însă nu pot fi atribuite exclusiv acestora. Îmbunătăţirea poziţiei educaţiei civice în curriculumul naţional şi inovaţiile aduse de noile programe nu au fost susţinute prin pregătirea de specialitate a diversităţii profesorilor care predau această disciplină. Aplicarea neuniformă a curriculumului şi nesiguranţa anumitor profesori ne sugerează că e posibil ca politicile şi practicile de încadrare a personalului didactic să limiteze potenţialul inovaţiilor curriculare şi să menţină disciplina într-o poziţie marginală. În plus, analiza noastră arată că nu există o anumită formă a educaţiei civice care să se asocieze semnificativ sau mai puternic atât cu cunoştinţele cât şi cu atitudinile sau intenţiile civice. Dezvoltarea civică a elevilor este rezultatul interacţiunii dintre diverse forme de educaţie civică în context şcolar şi extraşcolar, fiecare având contribuţia sa importantă şi unică.

Cuvinte-cheie: cetăţenie democratică, competenţe civice, educaţie civică, Educaţie socială, ICCS 2022

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Integrat în direcţiile de cercetare recentă (Armstrong-Heimsoth et al., 2021; García-Alba et al., 2021, 2022; Gerber & Sinha, 2025), studiul nostru continua preocupările de lungă durată cu privire la abilităţile de viaţă la vârsta adultă (Eftimie & Mărgăriţoiu, 2017). Acest studiu investighează interrelaţiile dintre integrarea şcolară şi profesională, planificarea vocaţională şi educaţională, gestionarea financiară şi a gospodăriei şi abilităţile de viaţă cotidiană în rândul studentelor din domeniul Ştiinţele Educaţiei. Folosind un design transversal, au fost colectate date cantitative de la 50 de studente, cu vârste cuprinse între 20 şi 48 de ani, prin intermediul Casey Life Skills Assessment (Casey, 2000). Datele au fost analizate utilizând software-ul Jamovi. Rezultatele indică o corelaţie moderată, semnificativă din punct de vedere statistic, între integrarea şcolară şi profesională şi planificarea şcolară şi vocaţională (r = 0.378, p = 0.007), sugerând că studenţii care se simt mai integraţi în mediul academic şi profesional sunt mai predispuşi să se angajeze într-o planificare academică profesională eficientă. În mod similar, s-a constatat o corelaţie moderată semnificativă între integrarea şcolară şi profesională şi gestionarea financiară şi a activităţilor casnice (r = 0.370, p = 0.008), indicând o legătură potenţială între integrarea percepută şi dezvoltarea competenţelor funcţionale şi a autonomiei în gestionarea responsabilităţilor financiare şi domestice. În schimb, abilităţile de viaţă cotidiană nu au prezentat o corelaţie semnificativă cu niciuna dintre celelalte variabile examinate (de exemplu, gestionarea financiară şi a gospodăriei şi planificarea profesională). Aceste constatări sugerează influenţa potenţială a unor factori suplimentari, neexaminaţi, care ar putea explica modelele observate. În ansamblu, rezultatele oferă o bază preliminară pentru dezvoltarea unor intervenţii bazate pe dovezi, menite să îmbunătăţească integrarea şi autonomia studenţilor în viaţa adultă prin dezvoltarea integrată a competenţelor academice şi financiare.

Cuvinte-cheie: abilităţi de viaţă, gestionarea banilor şi a activităţilor gospodăreşti, planificarea şcolară şi vocaţională, studente, viaţa şcolară şi profesională

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Inegalităţile şcolare îşi au adesea originea în primii ani de viaţă, afectând în special copiii din medii defavorizate sau cu cerinţe educaţionale speciale. Educaţia preşcolară de calitate este recunoscută la nivel internaţional ca o soluţie eficientă pentru reducerea acestor disparităţi, cu impact pozitiv asupra rezultatelor educaţionale, integrării sociale şi mobilităţii economice. În România, programe precum „Fiecare Copil în Grădiniţă” şi grădiniţele estivale au contribuit la creşterea accesului copiilor vulnerabili la educaţie timpurie. Iniţiativele de incluziune a copiilor cu CES au vizat adaptarea mediului educaţional şi formarea cadrelor didactice. Exemplele internaţionale, precum Head Start (SUA), écoles maternelles (Franţa) sau programele Perry şi Abecedarian, confirmă eficienţa intervenţiei timpurii, mai ales când este integrată cu sprijin pentru familie şi comunitate. Concluzia este clară: echitatea în educaţie începe la grădiniţă. Pentru a reduce inegalităţile, este esenţială extinderea accesului, asigurarea calităţii şi susţinerea incluziunii prin politici intersectoriale bine finanţate şi monitorizate.

Cuvinte-cheie: copii vulnerabili, educaţie preşcolară, incluziune, inegalităţi şcolare, intervenţie timpurie

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În procesul complex de învăţare a rolului de cadru didactic, interacţiunile pe care viitorii profesori le-au avut de-a lungul vieţii cu alte cadre didactice au o influenţă profundă asupra felului în care studenţii înscrişi la programele de formare psihopedagogică îşi construiesc propria identitate profesională. Această cercetare explorează interacţiunile semnificative şi modelele de rol ale studenţilor aflaţi în ultima etapă a formării pentru cariera didactică de la 14 specializări masterale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Designul cercetării este calitativ, de tip grounded theory, şi se bazează pe analiza realizată pe parcursul ultimilor 5 ani a eseurilor autobiografice realizate de către 204 studenţi aflaţi în anul 2 de masterat, înscrişi la Nivelul 2 de formare psihopedagogică din cadrul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic. Analiza tematică şi comparativă a eseurilor autobiografice ale viitorilor profesori arată că aceştia au ales evidenţierea acelor interacţiuni didactice care întăresc idealul profesional la care se raportează în construirea propriei imagini de sine profesionale: oferirea de suport, încurajare şi încredere în capacităţile elevului, manifestarea pasiunii pentru predare, folosirea unei abordări centrate pe elev sunt câteva dintre categoriile principale de trăsături ale profesorilor care au influenţat viitorii profesori în alegerea unei cariere didactice.

Cuvinte-cheie: formare psihopedagogică, modele de rol, naraţiuni autobiografice, socializare anticipativă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Actul reflecţiei a devenit subiectul unei atenţii academice tot mai mari, cercetătorii explorând diferitele sale dimensiuni şi implicaţii. Din acest motiv, prezentul studiu a investigat perspectivele cadrelor didactice în formare privind utilizarea jurnalului reflexiv în timpul stagiului final de practică pedagogică, desfăşurat pe durata unui semestru, în cadrul unui program de formare a profesorilor. Studiul s-a concentrat asupra modului în care aceştia înţeleg scopul jurnalului reflexiv şi asupra nivelului de reflecţie manifestat în intrările în jurnal. Utilizând o abordare fenomenologică, cercetarea s-a bazat pe două surse de date: jurnalele reflexive şi trei focus grupuri cu 16 cadre didactice în formare. Rezultatele arată că majoritatea participanţilor au perceput iniţial jurnalul drept un instrument util pentru înţelegerea practicilor de predare, luarea deciziilor şi realizarea conexiunilor dintre teorie şi practică. Ei au raportat că acesta le-a consolidat auto-reflecţia, a evidenţiat domeniile care necesită îmbunătăţire şi a sprijinit dezvoltarea identităţii lor profesionale. Cu toate acestea, au fost identificate şi unele provocări. Unele cadre didactice în formare au manifestat o lipsă de încredere în abilităţile lor reflexive şi au subliniat nevoia unor orientări şi unui mentorat mai clare. Alţii au considerat activitatea de jurnalizare repetitivă, consumatoare de timp sau împovărătoare, mai ales în contextul solicitărilor academice din ultimul an de studiu. Analiza realizată prin intermediul cadrului 5R a arătat că majoritatea însemnărilor s-au situat la nivelurile Responding şi Relating, indicând reflecţii predominant descriptive, cu profunzime analitică limitată. Doar un număr redus a demonstrat raţionamente de nivel superior sau reconstrucţie. Aceste constatări sugerează că jurnalizarea reflexivă, de una singură, poate fi insuficientă pentru a cultiva competenţe reflexive profunde, în lipsa unei instruiri explicite, a modelării şi a unui sprijin structurat. Consolidarea practicii reflexive în formarea iniţială a profesorilor necesită cadre conceptuale mai clare, activităţi ghidate şi feedback constructiv care să îi ajute pe viitorii profesori să îşi examineze critic presupunerile şi să crească profesional.

Cuvinte-cheie: abordare fenomenologică, cadre didactice în formare, formarea profesorilor, jurnal reflexiv, practică reflexivă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Paradigma educaţională a învăţării experienţiale, fundamentată teoretico-metodologic de John Dewey şi David Kolb, promovează experienţa directă ca fundament al proceselor cognitive şi formative, propunând o metodologie didactică centrată pe participarea activă a elevului în construirea propriului parcurs de învăţare. Centrul pentru Învăţare Experienţială de la Universitatea din Leuven (Expertisecentrum voor Ervaringsgericht Onderwijs CEGO), coordonat de Ferre Laevers, a elaborat un model teoretic-aplicativ care poziţionează starea de bine emoţională şi implicarea elevilor ca indicatori fundamentali ai calităţii mediului educaţional. Această perspectivă conceptualizează procesul instructiv-educativ prin prisma a şapte factori de implicare (climatul emoţional pozitiv, învăţarea împreună, apropierea de realitate, activitatea mentală intensă, expresia, iniţiativa elevilor şi strategiilor didactice în diverse contexte curriculare, folosit şi pentru prezentul studiu. Cercetarea analizează impactul strategiilor didactice interactive bazate pe învăţarea experienţială asupra implicării elevilor de gimnaziu de la o şcoală privată din Timişoara care promovează abordarea CEGO, folosind un protocol de analiză dezvoltat de Centrul pentru Învăţare Experienţială de la Universitatea din Leuven. Printr-o abordare cvasi-experimentală, desfăşurată în anul şcolar 2024-2025, s-a măsurat implicarea a 36 de elevi, utilizând scala Leuven. Prin măsurători pre- şi post-intervenţie, aplicarea sistematică a strategiilor experienţiale specifice fiecărui factor de implicare, rezultatele evidenţiază o creştere semnificativă a scorurilor de implicare: de la 47,2% elevi cu scor maxim în octombrie 2024 la 66,7% în mai 2025. Se confirmă astfel eficienţa strategiilor experienţiale, descrise în lucrarea de faţă, în stimularea motivaţiei intrinseci şi participării active a elevilor, respectiv potenţialul transformativ al învăţării experienţiale pentru didactica istoriei, facilitând tranziţia de la memorarea factuală la înţelegerea proceselor istorice complexe şi dezvoltarea gândirii critice contextualizate.

Cuvinte-cheie: design experimental, didactica istoriei, factorii implicării, învăţare experienţială

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În ultimii ani, micro-certificările au devenit una dintre cele mai semnificative inovaţii din învăţământul superior european, răspunzând cererii tot mai mari pentru învăţare flexibilă, formare continuă pe tot parcursul vieţii şi legături mai puternice între universităţi, piaţa muncii şi nevoile societale. Înţelegerea modului în care aceste noi formate educaţionale sunt implementate este esenţială pentru avansarea transformărilor educaţionale şi a dezvoltării durabile. Acest studiu analizează modul în care cele 65 de Alianţe Europene de Universităţi integrează micro-certificările pentru a creşte flexibilitatea curriculară, angajabilitatea şi sustenabilitatea în învăţământul superior, explorând în acelaşi timp alinierea acestora la Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) 4 şi 8 şi abordând provocările privind recunoaşterea, guvernanţa şi coerenţa politicilor. O analiză comparativă este realizată prin analiza documentelor şi cartografierea sistematică a cadrelor instituţionale, modelelor şi priorităţilor strategice. O matrice de evaluare structurată analizează adoptarea micro-certificărilor prin intermediul parcursurilor modulare de învăţare, recunoaşterii interinstituţi ona le şi integrării acestora pe piaţa muncii în cadrul alianţelor. Micro-certificările sunt aici pentru a rămâne şi sunt tot mai mult integrate în abordările strategice şi educaţionale ale alianţelor. Ele joacă un rol semnificativ în învăţarea pe tot parcursul vieţii, mobilitatea studenţilor şi adaptabilitatea forţei de muncă, însă implementarea se confruntă încă cu provocări din cauza nealinierii reglementărilor, a lacunelor în asigurarea calităţii şi a scepticismului angajatorilor. Studiul se bazează pe documente şi informaţii disponibile public într-un interval de timp specific, care pot să nu surprindă cele mai recente evoluţii instituţionale. Rezultatele obţinute arată că micro-certificările reprezintă o prioritate tot mai prezentă în strategiile şi iniţiativele Alianţelor Europene de Universităţi, acestea fiind integrate într-o varietate de forme şi abordări instituţionale. Un punct forte al studiului este faptul că reprezintă una dintre primele analize comparative asupra tuturor celor 65 de alianţe, oferind o imagine de ansamblu asupra modului în care micro-certificările sunt conceptualizate şi implementate, precum şi o foaie de parcurs strategică pentru inovarea instituţională şi a politicilor în cadrul Spaţiului European al Învăţământului Superior (SEÎS). Totuşi, standardizarea şi recunoaşterea transfrontalieră rămân provocări esenţiale, la fel ca şi dependenţa de documente publice disponibile într-un interval de timp specific, ceea ce limitează surprinderea celor mai recente evoluţii. Cercetările viitoare ar trebui să integreze date empirice de la lideri instituţionali, factori de decizie şi angajatori pentru a evalua adoptarea şi impactul pe termen lung, precum şi să investigheze modul în care micro-certificările pot extinde accesul la educaţie şi pot sprijini tranziţiile digitale şi cele spre sustenabilitate.

Cuvinte-cheie: Alianţe Europene de Universităţi, educaţie transnaţională, învăţământ superior, micro-certificări, obiective de dezvoltare durabilă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol urmăreşte evoluţia „oamenilor de ştiinţă vizibili” de-a lungul istoriei României şi analizează modul în care aceste figuri au modelat şi au fost modelate de relaţiile în schimbare dintre ştiinţă, societate şi educaţie. Bazându-se pe analiză istorică, literatură de specialitate în comunicarea ştiinţei şi teorii pedagogice, lucrarea identifică oamenii de ştiinţă vizibili în contexte globale, pentru ca ulterior să se concentreze pe traiectoria particulară a României din secolul al douăzecilea până în prezent. Articolul urmăreşte cum propaganda din perioada comunistă a instrumentalizat ştiinţa pentru a legitima ideologia, generând o neîncredere care încă influenţează atitudinile faţă de carierele STEM. Reformele de după 1989, deşi au demontat controlul ideologic explicit, au păstrat în mare măsură pedagogiile centrate pe prelegere, care descurajează învăţarea dialogică şi implicarea publică. Schiţele de caz ale unor exemple româneşti pre- şi postcomuniste (de exemplu, Grigore Moisil, Solomon Marcus, Magda Stavinschi, Cristian Presură) ilustrează rolul catalitic pe care oamenii de ştiinţă vizibili îl pot juca în inspirarea tinerilor şi în normalizarea interacţiunii bidirecţionale dintre ştiinţă şi societate. Integrând aceste perspective, lucrarea susţine că sporirea vizibilităţii şi a implicării cercetătorilor aflaţi la început de carieră poate schimba normele sociale, poate stimula interesul tinerilor pentru domeniile STEM, poate lărgi baza de profesori calificaţi şi poate consolida deliberarea democratică pe teme legate de ştiinţă.

Cuvinte-cheie: comunicarea ştiinţei, educaţie STEM, oameni de ştiinţă vizibili, ştiinţa în slujba propagandei comuniste

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Pe fondul influenţei exercitate de tendinţele vestimentare promovate în mediul online şi al utilizării tot mai frecvente a reţelelor sociale, literatura de specialitate atrage atenţia că bullyingul centrat pe modă şi aspect este printre cele mai răspândite forme de agresiune la preadolescenţi şi are efecte durabile asupra sănătăţii mentale şi incluziunii. În România, literatura este lacunară, cele mai detaliate date arătând că aspectul fizic este primul motiv de hărţuire între elevii români iar stilul vestimentar reprezintă un pretext important pentru agresori. Studiul de faţă investighează răspândirea fenomenului de fashion bullying (tachinări, excludere sau agresiune legate de haine şi aspect) în ciclul gimnazial, în funcţie de prezenţa sau absenţa uniformei şcolare, încercând să răspundă astfel nevoii de studii empirice pentru a susţine cu date dezbaterile legate de codurile vestimentare în şcoli. Designul comparativ a vizat două şcoli urbane – una cu uniformă obligatorie, alta fără – şi a utilizat o metodologie mixtă pentru un eşantion de 80 de elevi şi 20 de cadre didactice. Conform rezultatelor, în şcoala cu uniformă obligatorie frecvenţa comportamentelor de tip fashion bullying şi presiunea socială legată de haine sunt semnificativ mai scăzute. Elevii şi profesorii asociază uniforma cu reducerea diferenţelor socio-economice şi creşterea incluziunii. În acord cu literatura internaţională, datele noastre sugerează că uniforma poate atenua presiunea identitar-vestimentară, dar efectul optim depinde de abordarea la nivelul şcolii ca întreg (reguli clare şi flexibile, educaţie media şi social-emoţională, participarea elevilor la definirea codului vestimentar).

Cuvinte-cheie: bullying legat de aspect, cod vestimentar şcolar, fashion bullying, incluziune şcolară, uniformă şcolară

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Examenele cu miză mare precum bacalaureatul reprezintă momente critice în parcursurile academice, personale şi profesionale ale elevilor, însă, în prezent, pregătirea şi evaluarea examinării eşuează adesea în a furniza sugestii de ameliorare. Platformele digitale de învăţare şi evaluare sunt capabile astăzi să surprindă date complexe despre comportamentul în examen, precum timpii de răspuns şi tiparele de revizuire a răspunsurilor, oferind perspective care depăşesc analizele tradiţionale. Cu toate acestea, practicile existente se concentrează de obicei asupra aspectelor izolate ale procesului de examinare, fără a valorifica încă integrarea posibilităţilor oferite de inteligenţa artificială (IA) în fazele de pregătire, implementare şi analiză post-examen. Această lucrare propune un cadru pentru etapele evaluării care ia în considerare posibilităţile IA. Acesta conectează trei faze critice – APIA (Assessment Preparation, Implementation, and Analysis), operând pe trei dimensiuni: processual (distinge pregătirea, implementarea şi analiza), părţile interesate (cartografiază rolurile, de la elevi la factorii de decizie) şi cognitiv-taxonomic (aliniază posibilităţile IA cu nivelurile taxonomiei lui Bloom). Prima fază valorifică IA pentru pregătirea personalizată a elevilor prin sisteme de învăţare adaptivă. A doua fază utilizează modelarea predictivă folosind date longitudinale pentru a permite intervenţii proactive la nivel individual, instituţional şi sistemic. A treia fază transformă rezultatele examenelor în informaţie utilă pentru dezvoltarea curriculumului, pentru formarea cadrelor didactice şi pentru ameliorarea politicilor educaţionale. Modelul APIA îmbunătăţit prin apelul la IA prioritizează coerenţa pedagogică, abordând provocările de implementare prin definirea explicită a rolurilor părţilor interesate şi alinierea cognitiv-taxonomică care previne gruparea IA doar la nivelul de bază sau avansat, neglijând capacităţile cognitive de nivel intermediar. Acesta reprezintă o primă încercare de a construi o punte între diverse aplicaţii izolate ale IA şi ameliorarea educaţională care necesită o abordare holistică, oferind practicienilor o perspectivă structurată pentru integrarea sistematică a IA în contexte de evaluare.

Cuvinte-cheie: bacalaureat, educaţie bazată pe dovezi, examene cu miză mare, inteligenţa artificială în educaţie, pedagogie digital

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Competenţele socio-emoţionale reprezintă un subiect din ce în ce mai investigat în contextul educaţional actual, ceea ce a determinat dezvoltarea de numeroase programe de învăţare socio-emoţională (Social Emotional Learning – SEL), prin intermediul cărora se pot dezvolta abilităţi, atitudini şi valori necesare dobândirii acestor competenţe socio-emoţionale. Acest studiu şi-a propus să sintetizeze caracteristicile (metode, tehnici şi activităţi) esenţiale ale programelor SEL construite pe baza modelului CASEL şi utilizate în cazul elevilor de gimnaziu pentru îmbunătăţirea acestor abilităţi. Modelul CASEL vizează cinci arii de competenţă: conştientizarea de sine, auto-gestionarea, conştientizarea socială, gestionarea relaţiilor cu ceilalţi şi luarea deciziilor în mod responsabil, şi este considerat ca fiind cel mai reprezentativ pentru proiectarea acestui tip de programe. Bazele explorate au fost ERIC, ProQuest şi Google Scholar, iar în urma căutării sistematice au fost identificate 1897 de articole publicate în intervalul 2010 – 2024 şi indexate în cele trei baze de date. După verificarea criteriilor de includere, sinteza cantitativă a cuprins un număr final de 25 de articole. Analiza a identificat o varietate de metode, tehnici şi tipuri de activităţi folosite în programele SEL, cum ar fi mindfulness, intervenţii bazate pe tehnologie (realitate virtuală), experimente comportamentale sau arte (meloterapie, Teatru Forum). Cele mai bune rezultate, însă, în ceea ce priveşte dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale par să fie obţinute prin intermediul programelor bazate pe metode şi tehnici din domeniul artelor (de exemplu, Teatru Forum).

Cuvinte-cheie: competenţe socio-emoţionale, învăţământ gimnazial, programe de învăţare socio-emoţională.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În perioada pandemică, dinamica relaţiilor interpersonale între elevi, respective între elevi şi profesori a suferit o transformare semnificativă, cauzată de restricţiile impuse, de măsurile de distanţare socială şi de învăţarea prin intermediul tehnologiei. În acel context, dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale a reprezentat o prioritate în formarea elevilor, pe lângă asigurarea continuităţii procesului educaţional. Fundamentat pe paradigma învăţării colaborative, programul propus a urmărit dezvoltarea acestor competenţe în context pandemic. În plus, a fost analizat şi rolul pe care îl au profesorii în privinţa îmbunătăţirii relaţiilor interpersonale între elevi şi în prevenirea comportamentelor negative. Acest demers cvasi-experimental, cu măsurători iniţiale şi finale, a fost implementat în perioada octombrie 2021 – mai 2022, pe un grup de 30 de elevi de clasa a IV-a şi a vizat, în principal, sprijinirea elevilor în a se adapta la realităţile educaţionale şi sociale impuse de pandemie. Analiza detaliată a acestor date, realizată la un interval de 3 ani de la colectare, este justificată de decizia de a le valorifica într-un studiu academic mai amplu. De asemenea, s-a dorit identificarea unor practice privind educaţia socio-emoţională a elevilor în contexte atipice care pot fi transferate în situaţii similare viitoare, asigurând rezilienţa procesului educaţional. Pornind de la teoriile inteligenţei emoţionale formulate de Goleman şi teoriile învăţării sociale ale lui Bandura, au fost gândite şi aplicate diferite tehnici destinate exersării capacităţii de auto-cunoaştere, intercunoaştere şi interrelaţionare, precum jocuri de rol, cercuri de discuţie şi metode de feedback colectiv. Programul a avut ca obiectiv principal sprijinirea elevilor în adaptarea la noile realităţi educaţionale şi sociale, dar a urmărit şi consolidarea unei dinamici de grup sănătoase, bazate pe empatie şi sprijin colegial. Instrumentele utilizate pentru evaluarea dinamicii de grup au inclus sociograme şi teste sociometrice. Rezultatele acestui cvasi-experiment pedagogic au arătat o creştere a indicelui coeziunii de grup între faza iniţială şi faza finală a acestuia (C_gri = 0,036, faţă de C_grf = 0,062), reflectată într-o mai bună colaborare în activităţile de grup şi o îmbunătăţire a climatului şcolar. Implicarea cadrului didactic ca facilitator al schimbării a demonstrat că profesorii au un rol important în dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale ale elevilor şi în îmbunătăţirea dinamicii de grup, chiar şi în condiţii de interacţiune socială limitată.

Cuvinte-cheie: competenţă socio-emoţională, dinamica de grup, relaţii interpersonale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Gândirea computaţională este un proces cognitiv structurat, centrat pe decompoziţie, recunoaşterea tiparelor şi elaborarea de algoritmi, utilizat pentru a aborda probleme într-un mod logic şi organizat. Aceasta oferă un cadru essential pentru dezvoltarea gândirii critice şi a competenţelor interdisciplinare, sprijinind totodată îmbunătăţirea abilităţilor sociale şi emoţionale ale copiilor prin activităţi care promovează colaborarea şi reflecţia.

În acest context, proiectul Computational Thinking in Enhancing Primary Students’ Social-Emotional Learning Skills a dezvoltat o metodologie pentru rezolvarea problemelor de natură socio-emoţională întâlnite frecvent în clasele primare.

Rezultatele proiectului includ un curriculum adaptat pentru clasele primare, în special pentru clasa a IV-a, alături de un ghid dedicat profesorilor şi poveşti digitale menite să le ofere elevilor contexte de conştientizare a unor evenimente care pot influenţa dezvoltarea lor socio-emoţională. Aplicarea practică este facilitată de caietul de activităţi, cu exemple detaliate care explică metodologia de lucru şi interpretarea situaţiilor critice din poveştile digitale.

Articolul include rezultatele obţinute în urma implementării pilot a metodologiei proiectului în cadrul Şcolii nr. 1 Buftea din judeţul Ilfov. De asemenea, lucrarea prezintă un exemplu de metodologie de lucru şi interpretare a situaţiilor critice din poveştile digitale prin metoda gândirii computaţionale – un model complet, care poate fi replicat într-un context educaţional similar.

Cuvinte-cheie: ciclu primar, gândire computaţională, învăţare socio-emoţională, pilotare, poveşti digitale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Educaţia incluzivă promovează învăţarea echitabilă pentru toţi elevii (Ainscow et al., 2006; UNESCO, 2009), făcând tranziţia de la sisteme segregate la sisteme integrate ghidate de politicile internaţionale. Formarea eficientă a cadrelor didactice este esenţială, iar programele de formare îmbunătăţesc competenţele şi atitudinile educatorilor faţă de incluziune, deşi este nevoie de sprijin continuu pentru un impact susţinut (Burke & Sutherland, 2004). Aceasă schimbare reflect o schimbare mai amplă a valorilor şcolare, acordând prioritate diversităţii, echităţii şi justiţiei sociale. Şcolile cu culturi incluzive pun accentul pe respect şi colaborare, vitale pentru o implementare cu succes (Avramidis & Norwich, 2002; Forlin et al., 2008). Programele de formare ajută la încorporarea acestor valori în practicile şcolare, promovând un angajament colectiv faţă de incluziune. Rezultatele pozitive durabile depind de dezvoltarea profesională continuă şi de integrarea principiilor incluzive în practicile zilnice (Sharma, 2018). Acest studio explorează impactul unui program de formare axat pe promovarea valorilor educaţiei incluzive în rândul educatorilor. Formarea a fost oferită în cadrul proiectului Erasmus „Co-Creating inclusive school communities” (Proiect nr. 2021-1-LI01-KA220-SCH-000027667). Obiectivul principal este de a evalua eficacitatea acestei iniţiative în ceea ce priveşte îmbunătăţirea înţelegerii şi angajamentului profesorilor faţă de incluziune. Pentru a realiza acest lucru, au fost realizate interviuri cu educatorii participanţi pentru a colecta informaţii despre experienţele lor şi rezultatele învăţării în urma formării. Interviurile au urmărit să identifice principalele concluzii, inclusiv noile cunoştinţe şi perspective dobândite, în special în ceea ce priveşte integrarea copiilor din medii diverse în mediul şcolar. Constatările noastre indică faptul că participanţii nu numai că au dobândit noi perspective cu privire la practicile incluzive, dar au dezvoltat şi o apreciere mai profundă a valorii intrinseci a integrării tuturor elevilor în comunitatea şcolară. Acest studiu subliniază importanţa dezvoltării profesionale continue în promovarea mediilor educaţionale incluzive şi reflectă asupra valorilor în schimbare din şcoli care susţin acest ideal.

Cuvinte-cheie: dezvoltare profesională, educaţie incluzivă, formarea profesorilor, integrare şcolară, valori educaţionale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Tranziţia de la liceu la universitate prezintă provocări semnificative, în special în ceea ce priveşte adaptarea la noile aşteptări academice şi paradigmele de cunoaştere utilizate. Această schimbare duce la dificultăţi în gestionarea noilor cerinţe academice. Deşi este un aspect important, experienţa trăită a acestei tranziţii rămâne insuficient cercetată, în special în privinţa modului în care studenţii gestionează diferitele forme de cunoaştere. Acest studiu calitativ explorator investighează perspectivele studenţilor din primul an de facultate cu privire la tipurile de cunoaştere întâlnite în timpul tranziţiei la universitate. Scopul este de a conceptualiza tranziţia ca o experienţă trăită şi de a înţelege rolul cunoaşterii în formarea competenţelor necesare pentru succes. Datele au fost colectate printr-un chestionar online compus din cinci întrebări deschise, administrat între noiembrie şi decembrie 2023 la 437 de studenţi de anul întâi din domeniul ştiinţelor sociale de la Universitatea din Bucureşti. Prin analiza tematică reflexivă, au rezultat trei teme principale: (1) gestionarea cunoaşterii şi strategiile de învăţare, (2) valoarea şi utilitatea cunoaşterii şi (3) cunoaşterea ca proces de creştere personală. Aceste constatări contribuie la o înţelegere mai profundă a modului în care studenţii înţeleg şi gestionează cunoaşterea în timpul tranziţiei.

Cuvinte-cheie: analiză tematică reflexivă, competenţe, obiective epistemice ale educaţiei, studenţi din primul an, tranziţia la universitate

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Evaluarea constituie o componentă esenţială a procesului didactic, alături de predare şi învăţare. Această componentă are rolul de a îmbunătăţi rezultatele elevilor, atât individual, cât şi în grup, şi de a determina un progres în dezvoltarea lor personală. În contextul simultaneităţii, cu clase de elevi aflate în stadii diferite de dezvoltare a abilităţilor, evaluarea devine o provocare pentru cadrele didactice. Clasa simultană se caracterizează printr-o organizare specifică a activităţii, a sarcinilor şi a timpilor de lucru. Alături de utilizarea variată a strategiilor de evaluare, se urmăreşte dezvoltarea autoevaluării şi a evaluării continue, deoarece, prin intermediul acestora, elevii reflectează asupra rezultatelor individuale, identifică modalităţi de îmbunătăţire pe termen scurt, iar cadrele didactice obţin informaţii individualizate despre fiecare elev. Articolul de faţă are la bază analiza datelor colectate în anul şcolar 2021-2022, pe un eşantion de 175 de cadre didactice de la ciclul primar. Cercetarea a vizat identificarea particularităţilor desfăşurării procesului didactic la clasele simultane, în general, şi ale evaluării, în mod particular. Datele au fost ordonate după următoarele criterii: a) metode de evaluare utilizate frecvent, b) contextul de aplicare a acestora şi c) modalităţile concrete de implicare a elevilor în formarea şi dezvoltarea abilităţilor de autoevaluare. Organizarea datelor a fost realizată şi în funcţie de caracteristicile socio-profesionale ale cadrelor didactice participante: locaţia unităţii de învăţământ, experienţa profesională, gradul didactic, vârsta. Rezultatele studiului au implicaţii asupra particularităţilor metodologice privind procesul didactic desfăşurat în regim simultan.

Cuvinte-cheie: autoevaluare, clasă simultană, evaluare, metode alternative de evaluare, metode tradiţionale de evaluare

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Globalizarea şi evoluţia tehnologică impun adaptarea educaţiei la nevoile societăţii şi economiei. Această lucrare analizează necesitatea unei reforme curriculare pentru domeniul chimie industrială de la nivel liceal. Scopul principal este modernizarea şi eficientizarea procesului educaţional. Studiul identifică lacunele curriculumului actual prin analiza documentelor, chestionare şi interviuri cu profesori, precum şi consultări cu specialişti din industrie. Rezultatele subliniază nevoia actualizării conţinuturilor şi metodelor de predare pentru a include descoperiri ştiinţifice şi tehnologii noi. Se evidenţiază importanţa dezvoltării abilităţilor critice precum gândirea analitică şi rezolvarea de probleme. Colaborarea între educaţie şi industrie este esenţială pentru relevanţa practică a competenţelor dobândite de elevi. Reforma propusă integrează module aplicative, tehnologii digitale şi învăţarea prin proiecte. Aceasta are potenţialul de a îmbunătăţi performanţa elevilor, de a stimula interesul pentru chimie şi de a pregăti absolvenţii pentru cariere industriale şi de cercetare. Concluziile oferă recomandări pentru o implementare holistică şi susţinută a reformei curriculare.

Cuvinte-cheie: chimie industrială, competenţe, conţinuturi, metode de predare, reforma curriculară

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol de filosofie a educaţiei schiţează conceptul modern de ideal de viaţă ca principal vector de construcţie a omului şi, prin urmare, a educaţiei. Este un concept umanist şi iluminist occidental şi, din acest motiv, introducerea tratează fundamentarea de către Kant a conceptului de ideal ca atare. Apoi, după o notă despre unele idei filosofice care arată deschiderea şi diferenţa specifică a idealului, conceptul de ideal de viaţă ca manifestare a conceptului de ideal se descompune urmând concepţia pedagogică, deci multidisciplinară a cărţii lui D. Bazac despre idealul de viaţă al adolescenţilor, apărută în 1983.

Idealul vieţii este individual, iar relaţiile sale dialectice cu idealurile sociale şi cu idealurile educaţionale pun în lumină un complex în care toate aceste tipuri de ideal se condiţionează reciproc şi implică relaţii la fel de complexe cu valori sociale diferite. Se arată rolul modelelor faţă de ideal, precum şi constituirea idealului de viaţă în urma unei „dezidealizări” a modelelor: în ultimă instanţă, concretizarea idealului educativ în modele priveşte şi întăreşte conştientizarea relaţiilor diferite, divergente sau convergente, dintre idealuri şi realitate. Tocmai această capacitate de a oglindi realitatea şi de a induce puterea oamenilor de a o transforma pe ea şi pe ei înşişi conform moralei care stă la baza unicităţii speciei lor conferă idealului de viaţă importanţa pe care doar procesul educative o poate evidenţia. Astfel, idealul de viaţă evidenţiază raţiunea de a fi/telosul/ „pentru ce”-ul fiinţelor umane ca atare.

Cuvinte-cheie: adolescenţă, filosofia educaţiei, ideal de viaţă, modele, valori.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Abordările pentru consolidarea valorilor educaţionale, cum ar fi demnitatea umană, egalitatea, respectul pentru drepturile omului, sunt din ce în ce mai întâlnite în pedagogia modernă şi se reflectă în Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale Naţiunilor Unite pentru asigurarea unei educaţii de calitate, incluzive şi echitabile pentru toţi. În acest sens, am examinat dimensiunea psihologică, bazată pe valori ale educaţiei şi comportamente manifestate în relaţiile interpersonale, concentrându-ne pe problema (non)agresivităţii. Concret, am administrat unchestionar la 427 de studenţi pentru a identifica modele de intervenţie în educaţie. Chestionarul s-a concentrat pe caracteristicile emoţionale şi atitudinale legate de experienţele din cadrul sistemului educaţional, a inclus răspunsurile studenţilor referitoare la modalităţile de abordare a situaţiilor vulnerabile şi mesajele lor pentru implementarea celor mai bune practici în educaţie. Pentru a explora resursele psihologice ale studenţilor, cum ar fi speranţa, auto-eficacitatea, rezilienţa şi optimismul, care sunt esenţiale în înţelegerea răspunsurilor şi atitudinilor lor faţă de (non)agresiune, am utilizat Chestionarul capitalului psihologic (PCQ). Din răspunsurile studenţilor, s-a observat că majoritatea participanţilor consideră violenţa şcolară o problemă semnificativă care afectează negativ atât victimele, cât şi comunitatea, în ansamblu. Analiza rezultatelor chestionarului ne-a confirmat contribuţia semnificativă a capitalului psihologic la formarea unui mediu educaţional constructiv, important în dezvoltarea valorilor educaţionale. În ceea ce priveşte sugestiile propuse de îmbunătăţire a actului educaţional, participanţii au menţionat, printre altele, necesitatea monitorizării şi raportării incidentelor, implementarea unui program educaţional pentru prevenirea violenţei şi implicarea activă a consilierilor şcolari, părinţilor, profesorilor şi autorităţilor în prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală.

Cuvinte-cheie: mediu educaţional, nonagresiune, resurse psihologice, rezilienţă, valori educaţionale.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: În ultimii ani, luarea în considerare a vocii elevilor în ceea ce priveşte mediul şcolar în învăţământul primar a primit tot mai multă însemnătate, pe fondul creşterii interesului pentru drepturile copiilor. Studiile existente au investigat percepţiile elevilor asupra climatului din clasă folosind abordări calitative (de exemplu, interviuri sau observaţii în clasă) sau abordări cantitative (de exemplu, chestionare autoadministrate). Totuşi, în literatura naţională şi internaţională, lipseşte un studiu care să discrimineze diferenţele de perspectivă produse de fiecare abordare asupra climatului din sala de clasă. Prin urmare, urmând o abordare mixtă, demersul nostru îşi propune să umple acest gol. În total, 68 de elevi de clasa a IV-a din România (28 de fete şi 40 de băieţi, cu vârste între 9 şi 12 ani) au completat instrumentul de referinţă în domeniu (Chestionarul climatului din sala de clasă pentru învăţământ primar; CCQ-P). Complementar, toţi elevii au realizat individual desene ale clasei lor (abordare adoptată după cea a lui Kuzle şi Gracin, 2021), pe care le-au explicat ulterior primului autor într-un interviu semi-structurat. Am observat atât similitudini, cât şi diferenţe în modul în care cele două abordări au relevat aspecte diferite ale perspectivelor elevilor asupra climatului clasei. În general, participanţii la cercetare au înţeles climatul clasei lor în termeni pozitivi, acest aspect fiind comun între cele două abordări metodologice. În plus, orientarea către sarcină a părut să fie dimensiunea cea mai pronunată în ambele abordări, deoarece scorurile CCQ-P aferente au fost ridicate, iar elevii s-au reprezentat pe ei înşişi ca fiind atenţi şi lucrând la sarcini specifice. Totuşi, în ceea ce priveşte colaborarea şi implicarea, deşi CCQ-P a relevat niveluri relativ ridicate, desenele copiilor în care aceştia colaborau sau se angajau activ în comunicare cu profesorii şi alţi elevi au fost extrem de rare, iar organizarea frontală a procesului de predare a dominat eşantionul. Lucrarea de faţă poate contribui la o mai bună înţelegere a integrării abordărilor calitative şi cantitative asupra climatului clasei şi, în consecinţă, la o înţelegere mai nuanţată a detaliilor climatului de la clasă în România.

Cuvinte-cheie: cercetare prietenoasă pentru copii, ciclul primar, climat din sala de clasă, desenul ca metodă de cercetare, perspectivele elevilor.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Educaţia este factorul esenţial care contribuie la transmiterea valorilor încă de la vârste fragede. Educaţia bazată pe promovarea valorilor la vârstele timpurii este deosebit de importantă, deoarece în această perioadă au loc cele mai ample transformări din viaţa copilului, mai ales în ceea ce priveşte formarea caracterului şi dezvoltarea socioemoţională.

Educaţia axiologică presupune transmiterea unor principii etice prin intermediul activităţilor zilnice, interacţiunilor cu ceilalţi şi organizării mediului educaţional. Profesioniştii din educaţia timpurie pot ajusta valorile şi comportamentele copiilor într-o direcţie dorită, bazându-se pe propriile lor principii şi valori personale. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice deţin un rol hotărâtor în transmiterea valorilor, în formarea şi dezvoltarea deprinderilor sociomorale ale copiilor. Este bine cunoscut faptul că orientarea axiologică începe în familie, încă din primii ani de viaţă ai copilului şi continuă în mediile şcolare şi sociale în care acesta va fi integrat.

Abordarea axiologică facilitează înţelegerea şi aprecierea de către copii a unor concepte precum respectul, adevărul, responsabilitatea, bunătatea, empatia, asigurând fundamentul unei dezvoltări armonioase şi a unor relaţii interpersonale echilibrate pe termen lung. Prin implicarea activă în diverse jocuri şi activităţi orientate axiologic, copiii vor fi capabili să diferenţieze adevărul de minciună, binele de rău, frumosul de urât, însuşindu-şi norme, principii şi comportamente sociomorale. Valorile insuflate în copilărie vor contura caracterul şi vor asigura bazele personalităţii adultului de mai târziu.
Studiul de faţă aduce în atenţie importanţa abordării valorilor la vârstele timpurii şi oferă exemple de bune practici privind implementarea educaţiei axiologice în grădiniţă.

Cuvinte-cheie: caracter, educaţia axiologică, educaţia timpurie, personalitate, valori.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Unul dintre principiile care guvernează învăţământul din România este principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale. Istoria este un liant identitar. Specific învăţătorilor este o identitate profesională, conferită de elemente comune precum comportamentele sociale, credinţele şi ideologiile dominante, elemente întipărite în „fenotipul” profesional. Lucrarea prezintă o analiză cronologică a celor mai importante momente istorice, contexte politice şi sociale, mărturii şi cadre legislative ale formării profesionale a învăţătorilor în România. Sunt relatate momentele istorice cruciale pentru naţiunea şi cultura noastră, în legătură cu mărturii despre aspecte privind activitatea dascălilor, primele cursuri de pregătire a învăţătorilor, primele şcoli normale, contextele politice şi sociale şi măsurile de legiferare a formării profesionale a învăţătorilor. Cunoaşterea istorică a formării profesionale a învăţătorilor din România este parte din pregătirea şi cultura general a profesorilor pentru învăţământul primar.

Cuvinte-cheie: cultura generală a învăţătorilor, identitatea profesională, istoria formării profesionale a învăţătorilor.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Articolul înfăţişează o abordare teoretică, comparativă şi se bazează pe surse primare, articole din presă şi publicaţiile educaţionale ale vremii şi surse secundare, lucrări şi compendii de pedagogie, iar metoda de cercetare se circumscrie studiului istoric, implicând analiza, contrastarea şi compararea surselor. Premiza de cercetare de la care am pornit este că, deşi în perioada interbelică mediul cultural românesc era unul periferic, în acest spaţiu s-a putut manifesta totuşi o receptivitate pentru inovaţiile pedagogice din Europa şi de peste ocean, selectând să probăm ipoteza pe contribuţiile pedagogice ale lui Steiner, Freinet şi Helen Parkhurst. Menţionăm că datorită influenţei sporite şi a popularităţii Mariei Montessori, resimţită prin numărul mare de apariţii în publicaţiile de profil şi în presa românească interbelică, aceasta nu a fost inclusă în studiu, urmând ca mai multe abordări viitoare să trateze montessorianismul în România interbelică. Studiul arată că publicaţiile de profil din perioada interbelică s-a manifestat dorinţa de a evolua dincolo de rigiditatea şi formalismul tradiţional, herbartian, fiind aduşi în discuţie nu numai în mod laudativ, dar şi critic şi pragmatic Pestalozzi, Rein, Dewey, Piaget, Parkhurst, Montessori şi Freinet. Premisa de cercetare se confirmă parţial, deoarece dintre cele trei alternative educaţionale moderne specificate în titlu, contribuţia lui Rudolf Steiner a fost cea mai puţin menţionată şi apreciată în spaţiul editorial românesc în perioada investigată, Steiner fiind mai degrabă cunoscut pentru preocupările sale de „antroposofie” decât pentru vederile sale pedagogice. La moartea lui Steiner, Lucian Blaga a scris un articol laudativ în care a menţionat foarte pe scurt vederile educaţionale ale pedagogului austriac.

Cuvinte-cheie: Célestin Freinet, Helen Parkhurst, istoria pedagogiei, perioada interbelică, Rudolf Steiner.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Studiul îşi propune să prezinte situaţia actuală a reformei şi a educaţiei alternative din Ungaria. Pedagogia maghiară a reformei are o istorie îndelungată, iar între cele două războaie mondiale receptarea tendinţelor reformatoare europene a devenit o parte semnificativă a culturii pedagogice. Mişcarea New School, mişcarea Child Study şi pedagogia experimentală au devenit parte integrantă a pedagogiei maghiare. Instituţiile pedagogice care promovau reforma în educaţieau fost înfiinţate în principal în capitală. Cele mai des întâlnite modele pedagogice alternative din mediul urban, cele mai importante au fost Waldorf, pedagogia Montessori, Şcoala Familiei, Şcoala Nouă, iar în mediul rural cele mai importante au fost Şcoala Activă şi Şcoala Grădină (Szeged).
Sursele de informare ale studiului au fost rezultatele cercetărilor privind pedagogia reformei şi reforma vieţii în Ungaria, studii despre şcoli pedagogice alternative şi site-uri pedagogice. Schema şi analiza generală acoperă definiţiile conceptuale, tradiţiile istorice şi principalele caracteristici ale situaţiei actuale. Grupul de cercetare al Universităţii Eötvös (condus de Prof. András Németh), grupul de lucru Jena-Plan, au jucat un rol important în cercetarea (timp de peste 30 de ani) şi promovarea mişcării pedagogice de reformă din Ungaria.

Cuvinte-cheie: educație alternativă, pedagogía reformei, şcoli alternative ale reformei.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Planul Jena este un model pedagogic dezvoltat de pedagogul german Peter Petersen în cadrul Universităţii de la Jena din Germania. Modelul a fost cunoscut de unii profesori români deja în perioada interbelică, iar după 1990 a fost popularizat din nou, servind drept sursă de inovaţie şi inspiraţie pe parcursul reformării şi democratizării sistemului de educaţie din România. Planul Jena apare la nivelul educaţiei preşcolare în patru judeţe din ţara noastră şi este una dintre cele şase alternativele educaţionale recunoscute şi aprobate de Ministerul Educaţiei după 1990. Articolul face o retrospectivă a dezvoltării Planului Jena în România, în contextual parcursului sistemului de educaţie din ultimele trei decenii şi jumătate. Este prezentat succint programul dedicat formării continue a cadrelor didactice care aleg să urmeze principiile acestei alternative educaţionale, precum şi poziţia unor educatoare care au experienţă în aplicarea Planului Jena în practica din grădiniţe. În final, se schiţează o posibilă evoluţie în viitor a acestui model pedagogic alternativ în România. Articolul este o traducere şi adaptare a articolului „Jenaplan-Pädagogik in Rumänien” (Cuciureanu & Pfützner, 2024), apărut recent în „Pädagogische Rundschau”.

Cuvinte-cheie: alternative educaţionale, educaţie preşcolară, Planul Jena, program de formare continuă.

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Utilizarea jocului sau a activităţilor ludice în procesul de învăţământ reprezintă un fenomen ce a stârnit în ultimii ani interesul cercetătorilor în vederea includerii acestora ca modalităţi specifice de predare-învăţare-evaluare, care să facă învăţarea mai atractivă, cu impact formativ. Beneficiile interacţiunilor didactice bazate pe joc au fost demonstrate de numeroase studii şi promovate de UNICEF şi de Lego Foundation, „învăţarea prin joc” sau „învăţarea jucăuşă” fiind esenţială în educaţia de calitate. Nevoia de includere a cursurilor de pedagogie bazată pe joc în programele de formare iniţială a profesorilor este reliefată de numeroase cercetări, iar prezentul articol le analizează sistematic pe cele publicate în perioada 2014-2024, cuprinse în Scopus. 20 de articole au îndeplinit criteriile de includere care vizau identificarea caracteristicilor programelor educaţionale eficiente de abilitare a profesorilor în promovarea învăţării bazate pe joc, argumentând nevoia de implementare a acestora. Rezultatele evocă o varietate de formate şi soluţii prin care profesorii pot fi abilitaţi în această direcţie, de la cursuri dedicate ori module, la simulări virtuale. Participarea acestora la astfel de cursuri contribuie semnificativ la o atitudine pozitivă şi la o integrare cu succes a acestei abordări în activitatea de predare-învăţare-evaluare. Analiza argumentează pentru nevoia de implementare a unor astfel de programe în formarea iniţială a profesorilor, punctând implicaţii asupra măsurilor de adoptat.

Cuvinte-cheie: analiză sistematică de literatură, formarea iniţială a profesorilor, pedagogia bazată pe joc, programe educaţionale

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Reflecţia contribuie substanţial la dezvoltarea personalităţii, la creşterea profesională şi la îmbogăţirea cunoştinţelor. Prin încorporarea practicilor reflexive, indivizii şi instituţiile aduc contribuţii mai bine informate şi mai influente în domeniile lor specifice; de asemenea, îşi îmbunătăţesc şi starea de bine generală.

Această cercetare utilizează o metodologie calitativă pentru a investiga şi a descrie percepţiile a 14 studenţi în ultimul an de studiu, care se pregătesc să devină profesori în învăţământul preşcolar, cu privire la scrierea într-un jurnal reflexive ca instrument educaţional, ca mijloc de promovare a abilităţilor de gândire reflexivă în contextul stagiului lor de practică. Pentru a avea o înţelegere cuprinzătoare a fenomenului în cauză, am utilizat un design de cercetare calitativ, contextual, exploratoriu şi descriptiv.

În timp ce studiul a servit drept platformă pentru iniţierea practicilor reflexive, rezultatele cercetării noastre indică faptul că participanţii la studiu au avut percepţii pozitive şi negative ale completării jurnalului reflexiv. Datele ne arată că aceştia au perceput scrierea unui jurnal reflexiv ca fiind o practică benefică, mulţi dintre ei menţionând valoarea sa în facilitarea creşterii personale şi a conştientizării de sine, precum şi în promovarea dezvoltării intelectuale.

Suntem de părere că o intervenţie pedagogică explicită şi strategică, însoţită de resurse dinamice, este indispensabilă pentru adoptarea cu succes şi pe scară largă a practicilor reflexive în învăţământul superior, în primul rând pentru studenţii care se pregătesc să devină profesori.

Cuvinte-cheie: profesori-studenţi din învăţământul preşcolar, reflecţie, jurnal reflexiv, practici reflexive, percepţii ale studenţilor

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Meta-analiza de faţă a evaluat impactul programelor de dezvoltare profesională pentru cadrele didactice (PDPCD) asupra abilităţilor de citire ale elevilor cu sau fără dificultăţi de citire, de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a din şcolile de masă. Am analizat 15 studii experimentale şi cvasi-experimentale care s-au centrat pe dezvoltarea profesională a cadrelor didactice de şcoală primară şi au măsurat abilităţile de citire centrate pe cod, abilităţile de citire centrate pe semnificaţie sau abilităţile generale de citire ale elevilor de la ciclul primar. Am explorat, totodată, dacă elementele legate de designul studiului, caracteristicile participanţilor, caracteristicile PDPCD, rezultatele măsurate sau contextul în care s-a desfăşurat studiul sunt potenţiali moderatori ai efectelor. Rezultatele indică faptul că, în general, PDPCD au o mărime a efectului nesemnificativă (k = 15, d = 0.068, SE = 0.049, Z = 1.394, p = .162), dar şi faptul că pentru elevii de clasa a IV-a au o mărime a efectului semnificativă de intensitate scăzută (d = 0.201, SE = 0.078, Z = 2.574, p = .010). Nu am identificat distorsiuni ale rezultatelor. Programele clasice, mai degrabă decât cele hibrid (care includ şi sesiuni alternative de feedback, coaching sau mentorat) şi numărul mai mic de sesiuni par să fie mai eficiente din perspectiva datelor analizate. Sunt necesare cercetări viitoare pentru a identifica caracteristicile eficiente ale PDPCD şi impactul asupra competenţelor de predare ale cadrelor didactice.

Cuvinte-cheie: abilităţi de citire, evaluare sistematică, meta-analiză, programe de dezvoltare profesională pentru cadrele didactice (PDPCD), şcoală primară

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Lansarea publică a datelor PISA stârneşte efervescenţă mediatică: o focalizare pe ierarhii în lume, în UE şi în regiune şi multe emoţii: de la senzaţionalism la negaţionism. Lucrarea de faţă îşi propune să adâncească problematica în domeniul comprehensiunii de text. Dincolo de clasamente, sunt explorate lacunele în învăţarea lecturii, pe baza rezultatelor la PISA, în contextul evoluţiei textelor şi a relaţiilor acestora cu tinerii cititori contemporani.

În prima parte, sunt trecute în revistă noile tendinţe în abordarea lecturii, propuse în cadrele de referinţă PIRLS şi PISA, în Cadrul european pentru studiul literaturii în învăţământul secundar, precum şi tendinţele de înnoire relevate în competenţele stipulate în curriculumul pentru limba şi literatura română (gimnaziu). Această secţiune vizează o clarificare a componentelor procesului de lectură care ar trebui învăţate (şi evaluate) în şcoală.

A doua parte îşi propune să răspundă la întrebarea: cum se evaluează lectura la PISA şi la Examenul de Evaluare Naţională (EN)? Cele două testări sunt puse faţă în faţă, având în vedere: focalizarea, specificitatea itemilor, contextualizarea evaluării, tipologia textelor, suportul folosit, aprecierea răspunsurilor şi raportarea rezultatelor.

Comparaţia oferă explicaţii pentru distanţa dintre rezultatele obţinute la PISA şi EN, precum şi punctele slabe în structurarea şi evaluarea competenţei de lectură în şcoala românească.

Ultima parte se referă la nevoia de a inova practicile de lectură, depăşind efectul de backwash al Evaluării Naţionale şi la strategiile pe care le poate aborda profesorul pentru optimizarea competenţelor de lectură, pe baza curriculumului şi a exemplelor de la PISA.

Cuvinte-cheie: competenţa de lectură, Evaluarea Naţională, PISA, practici de lectură

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol analizează utilizarea umorului ca instrument pedagogic în predarea limbilor străine, cu un accent special pe predarea limbii engleze. Studiul îşi propune să exploreze impactul umorului asupra motivaţiei studenţilor, implicării acestora şi asupra procesului general de achiziţie a limbii străine. Pentru colectarea datelor empirice, am realizat un sondaj online în rândul unui grup divers de cursanţi de limbi străine, format din studenţi din diferite medii lingvistice şi niveluri de competenţă.

Pentru acest studiu, am conceput un sondaj de 34 de întrebări (cu alegere multiplă şi scală Likert), iar răspunsurile anonime au fost colectate online. Sondajul a evaluat percepţiile participanţilor cu privire la utilizarea umorului la cursurile de limbi străine, experienţele lor cu tehnici de predare umoristică şi efectele percepute ale umorului asupra rezultatelor învăţării limbilor străine. Am utilizat analize cantitative şi calitative pentru a evalua datele colectate şi a trage concluzii semnificative.

Rezultatele sondajului evidenţiază rolul semnificativ al umorului în predarea unei limbi străine. Rezultatele demonstrează că utilizarea umorului în predarea limbii engleze nu numai că îmbunătăţeşte motivaţia şi implicarea studenţilor, ci şi favorizează o atmosferă pozitivă în clasă. Mai mult, umorul contribuie la reţinerea vocabularului, îmbunătăţeşte abilităţile de pronunţie şi facilitează înţelegerea culturală.

Acest studiu subliniază importanţa umorului ca instrument valoros la orele de limbi străine, în special în predarea limbii engleze. Utilizând umorul în mod strategic, profesorii de limbi străine pot crea un mediu de învăţare animat şi favorabil, care promovează dobândirea eficientă a limbii străine, sporeşte încrederea studenţilor şi cultivă o atitudine pozitivă faţă de învăţarea limbilor străine.

Cuvinte-cheie: învăţarea limbii engleze, motivaţia, predarea limbilor străine, umorul ca instrument pedagogic, umorul în predarea limbilor străine

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Acest articol explorează interdependenţele dintre tranziţiile tinerilor către vârsta adultă şi de la mediul şcolar la cel profesional, concentrându-se pe rolul maturităţii sociale şi al integrării valorilor personale în dezvoltarea identităţii profesionale. Utilizând un design exploratoriu şi metode statistice, studiul analizează cum maturitatea socială şi valorile personale influenţează alegerile profesionale ale tinerilor din Republica Moldova. Scopul cercetării este de a identifica interconexiunile dintre aceste elemente şi impactul lor asupra tranziţiei de la educaţie la muncă. Ipotezele sugerează corelaţii semnificative între maturitatea socială şi identificarea profesională, între valorile personale şi identitatea profesională, precum şi diferenţe specifice de context educaţional şi de gen.

Participanţii, provenind din mediul universitar şi din învăţământul profesional ethnic postsecundar, au fost evaluaţi cu privire la maturitatea socială, valorile personale şi identitatea profesională prin instrumente validate. Rezultatele indică faptul că maturitatea socială, valorile educaţiei şi viaţa profesională sunt esenţiale pentru formarea identităţii profesionale. În plus, studiul evidenţiază rolul intervenţiilor educaţionale şi de consiliere în promovarea unei identităţi profesionale bine fundamentate.

Recomandările vizează integrarea programelor de dezvoltare personală şi profesională în instituţiile de învăţământ, îmbunătăţirea consilierii şi facilitarea experienţelor practice. Articolul subliniază importanţa unei înţelegeri complexe a factorilor care influenţează succesul tinerilor în etapele critice de tranziţie. Limitele studiului, cum ar fi natura sa transversală şi reprezentativitatea insuficientă pentru generalizarea datelor, sugerează necesitatea unor cercetări viitoare pentru aprofundarea înţelegerii dinamicii tranziţiei de la educaţie la carieră.

Cuvinte-cheie: identitate profesională, maturitate socială, tranziţia de la şcoală la muncă, tranziţia la vârsta adultă, valori

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Un aspect important al învăţării se referă la faptul că elevul care învaţă nu reprezintă doar o entitate cognitivă, ci manifestă stări afective, motivaţii, atitudini care influenţează învăţarea atât în mod direct, cât şi indirect. O precondiţie pentru succesul învăţării îl reprezintă determinarea stării de pregătire a elevilor, asimilată ca nivel de dezvoltare psihoeducaţională. Rezultatele învăţării şcolare trebuie privite sub două aspecte: unul informativ, care constă în aprofundarea unor informaţii utile, a unor algoritmi intelectuali, şi altul formativ, care constă, pe de o parte, în transformarea abilităţilor cognitive ale elevului, iar pe de altă parte, în formarea şi dezvoltarea personalităţii.

Anxietatea socială reprezintă un factor care poate condiţiona puternic reuşita în învăţare, fiind efectul unor factori personali, motivaţionali, cât şi al unor factori externi, precum: valorile grupului, reprezentările sociale, bogăţia şi varietatea experienţelor individuale permise de mediul social (Negovan, 2007).

În studiul de faţă s-a investigat dacă există corelaţii semnificative între nivelul anxietăţii sociale şi rezultatele şcolare ale elevilor. La chestionarele aplicate în perioada aprilie – mai 2023 au răspuns 382 de elevi cu vârste cuprinse între 11 şi 14 ani, dintre care 157 de băieţi şi 225 de fete, de la o şcoală gimnazială din Bucureşti. Şcoala se află în mediul urban, în Sectorul 3 din Bucureşti, iar nivelul gimnazial cuprinde 17 clase. Elevii care frecventează această şcoală provin din zonele apropiate şcolii, fiind o „şcoală de cartier”, iar profesorii se preocupă de educaţia acestora care să treacă şi dincolo de băncile şcolii, urmărind nu doar pregătirea cognitivă, ci şi dezvoltarea socio-emoţională.

Rezultatele demonstrează că există o corelaţie inversă semnificativă între nivelul anxietăţii sociale şi rezultatele şcolare ale elevilor. Rezultatele cercetării de faţă reflect o preocupare a mediului educativ pentru crearea condiţiilor optime pentru ca elevii să-şi dezvolte potenţialul înnăscut pentru învăţare.

Cuvinte-cheie: anxietate socială, dezvoltare psihoeducaţională, rezultate şcolare

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Competenţa socio-emoţională a cadrelor didactice este o coordonată fundamental pentru parcursul educaţional al elevului prin amprenta pe care o lasă asupra acestuia. Profesorul care deţine această competenţă are un nivel crescut de autoconştientizare socială, utilizează strategii de diminuare a conflictelor şi reuşeşte motivarea elevilor şi transpunerea în sala de clasă a unor emoţii pozitive precum entuziasmul şi bucuria. Pornind de la modelul propus de Salovey-Mayer, în care conştientizarea propriilor emoţii conduce la dezvoltarea capacităţii de reglare emoţională, permiţând evoluţia optimă din punct de vedere psiho-social a persoanei, studiul de faţă şi-a propus să testeze relaţia dintre competenţa socio-emoţională, operaţionalizată ca reglaj emoţional (RE) şi acceptarea celorlalţi (AC). Pentru a identifica diferenţele existente între parametrii discutaţi, studiul include şi variabila genul cadrelor didactice. Intensitatea relaţiilor dintre RE şi AC s-a investigat prin intermediul analizelor corelaţionale, iar explicarea tipului de relaţii dintre acestea, prin regresii liniare simple. Datele au fost colectate prin intermediul unui chestionar online, completat de 121 de respondenţi (M = 40.52, AS = 8.08), care reprezentau cadre didactice din învăţământul primar şi gimnazial. Rezultatele au arătat că există relaţii negative între AC şi RE (r = -.30, p < .001), între AC şi suprimarea expresivă (r = -.40, p < .001) şi lipsa unei relaţii AC şi reevaluarea cognitivă (r = -.12, p = .175). De asemenea, analizele statistice au arătat că nu există decalaje semnificative între răspunsurile cadrelor didactice de gen feminin sau masculin. Rezultatele studiului au implicaţii asupra climatului psihosocial, procesului de predare-învăţare-evaluare, rezultatelor academice ale elevilor şi relaţiei profesor-elev.

Cuvinte-cheie: acceptarea celorlalţi, competenţa socio-emoţională, reevaluarea cognitivă, reglarea emoţională, suprimarea expresivă

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Analiza literaturii de specialitate arată un interes din ce în ce mai mare pentru investigarea formării profesorilor în perspectivă incluzivă, având în vedere numărul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale din şcolile de masă, dar şi studiile care dovedesc valoarea acestei abordări. Scopul acestui articol este de a analiza, din perspectiva personalului didactic din şcolile din România, nevoia acestora de formare, pentru a sprijini învăţarea elevilor cu cerinţe educaţionale speciale.

Profesorii oferă experienţa şi opiniile lor pentru dezvoltarea programelor de formare continuă în domeniul incluziunii. Este prezentat numărul de copii cu cerinţe educaţionale speciale în clasele lor, formările primite, capacitatea de implementare, sprijinul şcolar, dar şi aşteptările profesorilor şi barierele întâmpinate. La studiu au participat 1132 de cadre didactice din învăţământul preuniversitar, din 40 de judeţe. Datele au fost analizate folosind un sistem inductiv de categorii şi coduri. Rezultatele cercetării au evidenţiat aspecte relevante pentru următoarele teme: nivelul competenţelor profesionale ale cadrelor didactice dezvoltate prin participări la programe de formare, valoarea percepută asupra programelor de formare profesională continuă la care au participat, motivaţia pentru dezvoltare profesională, conţinuturile considerate necesare în perspectivă incluzivă şi cadrul pentru explorarea dezvoltării practicii colaborative în formarea profesională continuă. Concluziile articolului evidenţiază nevoia dezvoltării şi implementării, la nivelul şcolilor, a unor politici, intervenţii adaptate comunităţilor lor.

Cuvinte-cheie: CES (cerinţe educaţionale speciale), educaţie incluzivă, formarea profesorilor, nevoi de formare

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .

Rezumat: Analiza ia în considerare documente de politici ale Centrelor de Resurse şi Asistenţă Educaţională privitoare la utilizarea tehnologiei digitale în consilierea şcolară, care erau în vigoare la începutul pandemiei de Covid-19. În acest scop am folosit un cadru oferit de teorii socio-materiale (Cooren, 2010; Latour, 2005). Documentele de politici sunt menite să fie punct obligatoriu de trecere (Callon, 1986) pentru actorii umani şi non-umani, pentru a-i aduce împreună în urmărirea unor scopuri comune. Ele capătă o viaţă proprie, dincolo de intenţiile autorilor lor, prin ceea ce este numită agenţie textuală (Cooren, 2004). Folosind controversele (Venturini, 2010) ca un instrument de urmărire a agenţiilor, am analizat referirile la tehnologie digitală din cadrul a două tipuri de documente: planul de dezvoltare instituţională şi planul managerial. Rezultatele indică existenţa unei stări de incontrovertibilitate, referitor la utilizarea tehnologiei digitale în sistemul de consiliere şcolară, ceea ce împiedică actorii umani şi non-umani să se angajeze într-un proces de negociere condus de managerii de servicii şi creează scena pentru acţiuni de subversiune (Callon, 1986). Faptul că documentele de politici eşuează în a se constitui în puncte obligatorii de trecere, deschide sistemul de consiliere şcolară spre a fi guvernat prin punctele obligatorii de trecere create de actori, cu agende netransparente şi divergente.

Cuvinte-cheie: agenţie textuală, consiliere şcolară, controverse, tehnologie digitală, teoria actor-reţea

Această operă este pusă la dispoziție sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-Distribuire în Condiţii Identice 4.0 Internațional .